Hanul Manuc – O poveste în imagini


Piaţa Unirii. Centrul Istoric. Hanul lui Manuc – sunt cunoscute de aproape orice bucureştean care are drum prin centru. Precum în cazul multor alte obiective, şi Hanul lui Manuc are o istorie bogată şi, din nefericire, prea puţin cunoscută.

În acest articol, încerc să descifrez misterul aparenţei mereu schimbătoare a hanului, printr-o călătorie plină de imagini în istoria sa, de la fondare şi până în prezent. Nu urmăresc neapărat aspectele legate de proprietari, ci mă concentrez asupra edificiului în sine. –>

Hanul Manuk Bey a fost clădit la 1808 în Uliţa Işlicarilor (ulterior str. Franceză, str. Carol, str. 30 Decembrie, str. Iuliu Maniu şi iarăşi str. Franceză, în prezent), pe malul Dâmboviţei, când din vechea Curte Domnească nu mai rămăseseră decât puşcăria şi câteva ziduri. Avea două etaje, subsol şi pivniţe boltite. Streşinile erau mult ieşite, arcadele în formă bizantină, cu bolţile bine întoarse, învelit la corpul principal cu olane şi ţiglă, iar la dependinţe cu stuf, totul împrejurul unei curţi pătrate fără pavaj. Ctitorul – Manuk Bey (Emanuel Mîrzaian) era un armean deştept venit de la Constantinopol, foarte bogat. Biografia sa detaliată este disponibilă aici.

Gravurile din secolul 19 (1841 sus, 1860 jos) ne arată hanul aşa cum se prezenta – probabil – în forma sa iniţială, deşi nu putem şti cu exactitate care era aceea. În gravura din 1860, clădirea, deşi aceeaşi, pare mult mai maiestuoasă. Hanul Manuc a fost locul unde s-au purtat discuţiile preliminare pentru încheierea Războiului Ruso-Turc (1806-1812).

Era vizitat pentru aspectul său pitoresc. Zgomotul şi murdăria erau împrăştiate în toate părţile – rufe, cămăşi, cearceafuri erau întinse pe frânghii între frumoşii stâlpi de la etaj. În curte se zbătea mulţimea zgomotoasă a ţiganilor, surugiilor, căruţaşilor, negustorilor fanarioţi şi slugilor în mijlocul desimii căruţelor înhămate cu cai, boi sau bivoli. Toate se mişcau uneori alene, alteori cu repezeală, tulburând adeseori liniştea nepăsătoare a raţelor, gâştelor şi altor animale domestice care se scăldau cu drag în băltoacele celui mai vestit han din Bucureşti. O fotografie a lui Carol Pop de Szathmary surprinde această atmosferă colorată.

Afectat de cutremurul din 1838, a fost reparat şi a suferit modificări după 1861, devenind Grand Hotel de la Dacie (Marele Hotel Dacia). În sălile sale încep să se joace piese de teatru, dar se organizează şi baluri mascate. În preajma Marii Uniri din 1918, aveau loc la Dacia întâlniri ale politicienilor unionişti.

O imagine de început de secol 20 de la Piaţa Sf. Anton arată situaţia de atunci a hanului. Sub noua denumire de Hotel Dacia, îşi schimbase semnificativ aspectul. Pe poză, putem vedea în dreapta, biserica Sf. Anton / Buna- Vestire / Curtea Veche, cu aspectul său neo-gotic dinainte de restaurarea din anii ’20-’30, iar în stânga, casa cu zid alb de pe strada Carol (Franceză) este, de fapt, Hanul Manuc. În Piaţa Sf. Anton urma să se construiască Hala de Flori.

În perioada Regelui Carol I, prin mutarea albiei Dâmboviţei în anii ’80 ai secolului 19, în lungul zidurilor hanului dinspre Piaţa Mare (Unirii) a apărut strada Halelor, înlocuind vechea albie a râului. O imagine aeriană din anii ’20 (via Radu Oltean) descrie foarte bine situaţia: hanul apare cu aspectul modificat, iar mare parte a curţii interioare este ocupată de o anexă – Sala Dacia, unde se întâlneau oameni de cultură. Biserica Sf. Anton are turla modificată – restaurarea începuse, iar Hala de Flori, cu turnuleţele ei proeminente, ocupă cu cinste Piaţa Sf. Anton. În dreapta este o zonă de străduţe şi case demolate în anii ’30 pentru trasarea bulevardului Brâncoveanu (ulterior bd. 1848, actual Brătianu). Hala Mare domina Piaţa Naţiunii (denumirea de atunci a Pieţei Unirii).

Din această perioadă, avem două vederi. Sus – str. Halelor, într-o zi obişnuită, cu agitaţa caracteristică pieţei învecinate. Jos – Strada Carol (Franceză) în anii ’30: pe fundal, biserica Sf. Anton avea deja aspectul cunoscut azi, iar Hala de Flori dădea formă spaţiului. Hanul nu se vede, întrucât se găsea mai în faţă pe stânga, după uşoara cotitură a străzii.

O privire asupra Pieţei Naţiunii (Unirii) înainte de acoperirea Dâmboviţei cu un planşeu în anii ’30 (via Urbanismul). Hotelul Dacia se remarcă în partea de sus, lângă Hala Mare. Partea de jos a fotografiei este ocupată de bulevardul Maria, care traversa piaţa pe lângă Spitalul Brâncovenesc (st. jos) peste Podul Halelor (dispărut), făcând legătura cu Calea Călăraşilor, legătură distrusă ireversibil în anii ’80.

Odată cu instaurarea comunismului după al Doilea Război Mondial, Piaţa 28 Martie (denumirea din anii ’50 a Pieţei Unirii) continua să fie nodul comercial central al Capitalei. Într-o fotografie din acei ani, Gospodăria Agricolă de Stat din Mihăileşti îşi desfăcea produsele nu departe de han. Pe fundal, şirul familiar de case de pe str. Halelor. De la stânga la dreapta: Hanul Manuc, casa cu îngeraşi, casa Bazaca şi casa-felie, ultimele două fiind amintiri din fosta stradă Bazaca, demolată în anii ’30. Am pozat din acelaşi unghi în 2009. În locul pieţei animate a apărut în anii ’80 un parc anost şi inutil, iar pe locul caselor de pe Bazaca se ridică blocul de colţ cu BRD la parter. Istorie ştearsă cu buldozerul, însă nu de tot. Toni Mb vine cu un set fantastic de fotografii cu Hanul Manuc în a doua jumătate a anilor ’60!

Modificările succesive au simplificat mult faţada hanului, el ajungând să arate, privit dinspre Piaţa Unirii, ca o simplă casă alungită. După naţionalizare, în anii ’50, autorităţile comuniste au cazat în camerele fostului Hotel Dacia chiriaşi aduşi din toate părţile. Fără educaţie şi obişnuiţi cu un stil de viaţă simplu, aceşti chiriaşi au distrus şi mai mult interioarele istorice. Altcumva, diferenţa între cele două imagini se observă şi la nivelul străzii – tarabele şi forfota oamenilor veniţi la cumpărături la piaţă au fost înlocuite cu o bretea de circulaţie foarte aglomerată, apărută în anii ’80. Singurul lucru neschimbat este biserica.

O a doua imagine, în lungul străzii Halelor spre Calea Călăraşilor (mai precis, intersecţia str. Halelor cu str. Căldărari), are capăt de perspectivă biserica Sf. Ioan-Nou (Sf. Ionică-Piaţă). În anii ’80, aceasta a fost mutată de pe colţ, iar în faţa ei a apărut blocul cu Raiffeisen Bank la parter (fost InterSport). În rest, un peisaj mult mai urbanizat, cu trafic corespunzător. Diferenţa de aspect a hanului între cele două momente este uimitoare.

Anii ’60 la Piaţa Unirii. Sus, o panoramă (via Alex Gâlmeanu) care include strada Halelor, inclusiv casa-felie şi pe cea de după ea. Jos, o imagine aeriană în care putem privi în curtea Hanului Manuc, dincolo de acoperişul de mică înălţime. Casa-felie dispăruse de ceva timp (noul colţ al străzii era deja definit), iar cea din continuarea ei tocmai fusese demolată.

Cea mai surprinzătoare imagine este cea cu faţada hanului dinspre str. Franceză. Nimic nu seamănă cu ceea ce putem vedea acolo în prezent – intrarea în curtea hanului este total schimbată. Mai mult, de aici se putea vedea biserica Sf. Ioan-Nou!

O imagine cu hanul proaspăt restaurat am găsit la Reptilianul. Este vorba chiar despre intrarea principală, văzută dinspre Piaţa Sf. Anton.

Este incredibil cum a fost modificată intrarea în curtea hanului (sus), ea căpătând aspectul oriental al caselor din această zonă a ţării, din secolele 18-19 – o faţadă discontinuă, spre deosebire de cea asociată Hotelului Dacia. În ce priveşte zidul hanului dinspre str. Franceză, acesta păstrează uşoara cotitură pe care o avea şi înainte, deşi strada este astăzi mult mai scurtă, nemaiieşind în Piaţa Unirii.

Per total, actuala înfăţişare a hanului este una deosebită şi care sare în ochi, din orice unghi este privită construcţia. Întorcându-ne la fotografiile din anii ’60, avem trei cadre din curtea interioară, la începutul lucrărilor de reabilitare.

Prima imagine este luată cu perspectivă spre str. Halelor şi Piaţa Unirii. Se observă cerdacul de lemn închis pe toată suprafaţa zidurilor, dar şi degradarea generală a clădirii. În dreapta, avem imaginea actuală, reconstituită după vechile gravuri de secol 19.

Situaţia dramatică în care se ajunsese în 1966 este vizibilă şi în a doua imagine, de data aceasta luată înspre str. Franceză şi Piaţa Sf. Anton. Restaurarea s-a făcut din temelii. Curtea interioară arăta jalnic, iar Sala Dacia-anexă fusese deja demolată. A fost îndepărtat ulterior şi cerdacul din lemn, uzat şi deteriorat.

Ultima imagine din curtea interioară priveşte spre strada Căldărari. Pe lângă schimbarea evidentă de stil, şi mai frapantă este înlocuirea acoperişului de tablă al fostului Hotel Dacia cu unul mult mai înalt, aproape maramureşan, mai înalt chiar decât cel figurat în imaginile vechi cu hanul. Pe fundal, clădirea masivă a fost mansardată recent şi adăposteşte azi Hotelul Europa Royal.

Una dintre rarele imagini document cu hanul în demolare parţială şi reconstrucţie – începutul anilor ’70, a fost făcută de Willy Pragher. Se observă cât de profundă a fost modificarea etajului, pentru a se ajunge la forma pe care o cunoaştem astăzi. Sunt puţine documente fotografice cunoscute care păstrează amintirea acestor lucrări importante, astăzi parcă şterse din mentalul colectiv bucureştean. Lângă agitaţia din piaţă, reconstrucţia Hanului lui Manuc a durat până după 1970.

S-a optat pentru refacerea edificiului într-un stil apropiat de cel vizibil în gravurile din secolul 19 – cel puţin la exterior, hanul era de nerecunoscut pentru bucureşteni. În vederea nocturnă din 1975 (sus), noul han apare în toată splendoarea, dar şi fundalul este unul interesant. Se observă Dealul Patriarhiei, Hala Mare din piaţă, acoperişul Spitalului Brâncovenesc, dar şi biserica Domniţa Bălaşa. Fotografia din prezent arată decăderea zonei, după sistematizarea ceauşistă din anii ’80. dacă hanul are acelaşi aspect, peisajul din spate a dispărut complet. Dealul Patriarhiei este mascat de blocuri, la fel şi biserica Domniţa Bălaşa. Restul a fost demolat, iar Piaţa Sf. Anton a devenit spaţiu pentru barăcile muncitorilor care lucrează la „reînvierea” „Centrului Istoric”.

Tot în perioada restaurării hanului au fost scoase la iveală, lângă Biserica Sf. Anton, pivniţele şi fundaţiile Curţii Domneşti. În spiritul naţional-comunist de mistificare a istoriei şi glorificare exagerată a trecutului medieval al României, ruinele au fost completate, ajungându-se la un hibrid curios. Ce numim azi „Curtea Veche” este, în mare, un fals istoric.

Pe locul fostului Hotel Dacia s-a amenajat un din nou un hotel, sub denumirea restaurată de „Hanul Manuc”, care dispunea şi de o terasa în curtea interioară. Noul edificiu, motiv de mândrie, era figurat pe ilustratele turistice cu Capitala, dar a fost pozat şi de Willy Pragher (jos).

Cel mai amplu spaţiu festiv – Salonul Voevodal – constituia restaurantul hotelului, fiind suprapus peste o parte a fostei Curţi Voevodale. În incinta hanului se amenajase şi un bar (ilustrată din 1974, sus). Astăzi, Salonul Voevodal este în plină restaurare, după ani de neglijenţă şi zugrăveli neinspirate (foto jos, 2011).

O imagine din 1985 cu strada Franceză în lungul Hanului Manuc – o scenă citadină plină de agitaţie, cu maşini şi oameni. Se vede şi biserica Sf. Ioan-Nou, cu puţin timp înainte de a fi mutată şi ascunsă.

Şi mai elocventă este o comparaţie făcută în 2008 vs. 1980 de Radu Oltean, cu Piaţa Unirii, str. Halelor şi Splaiul Independenţei, înspre Piaţa Naţiunile Unite. Diferenţele sunt colosale! Hala a dispărut, Dâmboviţa a fost decopertată, iar str. Halelor şi-a modificat aliniamentul, trotuarul dinspre han lărgindu-se pentru a acomoda ieşirea din staţia de metrou.

După 1989, neglijenţa şi nepăsarea şi-au spus cuvântul, iar hanul a decăzut iar, ajungând în anii 2000 într-o stare deplorabilă. Cu ziduri murdare şi pline de grafitti, a devenit indezirabil şi a fost abandonat de vizitatori. Mai mult, ghizii aveau grijă să le spună turiştilor cât de prost se mănâncă la han.

În 2007, Hanul Manuc a fost în sfârşit retrocedat proprietarilor de drept – familia Cantacuzino. Cele două perspective aeriene inedite de mai sus arată cât de special este acest edificiu pentru centrul Capitalei. Pentru istoria „ca la carte” a edificiului, Wikipedia oferă suficiente informaţii, inclusiv despre succesiunea proprietarilor.

După reparaţii care au durat câţiva ani, hanul s-a redeschis în 2010, după ce, în prealabil, se deschisese – doar în interiorul parterului cu ieşire în str. Halelor – Cafeneaua Bucureştilor de-altădată. În rest, se mai găsesc aici o grădină de vară, un restaurant cu specific tradiţional românesc şi un restaurant libanez.

În prezent, se poate accede şi în curtea interioară, precum şi la o parte din etajul 1. Încet-încet, hanul pare să-şi revină la viaţă, şi – în mod surprinzător – mai are câţiva locatari pe la etaje! Al doilea etaj este şi el în reabilitare.

Priveliştea din curtea interioară transportă privitorul înapoi în timp, spre Valahia medievală târzie, cu boeri şi fanarioţi. Mai ales străinii sunt încântaţi să uite un pic de clişeul „Micul Paris” şi să vadă ceva ce pare autentic pentru această zonă a României.

Din nefericire, priveliştea înspre Piaţa Sf. Anton a fost ruinată. Primăria, condusă înţelept de doctorul Oprescu, amenajează aici un „parc” cu fundaţie de beton şi multă piatră cubică „modernă”, de la firmele co-interesate, pe locul fostei Hale de Flori! Mai mult, nivelul străzii Franceze după „reabilitare” a fost inteligent înălţat, trotuarele au dispărut, iar acum, şuvoaiele ploilor năvălesc nestingherite în curtea hanului, situată la un nivel mai jos. Genial!

Cu toate acestea, o vizită la Hanul Manuc este absolut necesară pentru oricine vrea să spună că a vizitat centrul Bucureştilor. Deşi avem de-a face cu un semi-fals istoric, urmare a restaurării din comunism, actualii proprietari fac tot posibilul să reînvie atmosfera caldă de odinioară. Este foarte probabil să revedem acoperişul coborât un pic şi readus la forma sa iniţială din olane şi ţiglă! Aşadar, povestea începută de Manuc în 1808 nu se opreşte deloc aici, ea continuă, deoarece Bucureştii au nevoie de cât mai multe legende!

Mulţumiri speciale familiei Cantacuzino pentru ajutorul dat la realizarea fotografiilor de la etajul 2 cu curtea interioară şi a Salonului Voevodal. Îi mulţumesc si lui Toni, ale cărui poze m-au inspirat să investighez acest capitol de istorie bucureşteană.

Published by

Raiden

Membru fondator, activează din 2007 în zona istoriei şi antropologiei bucureştene, explorării urbane şi fotografiei citadine. S-a opus mereu proiectelor aberante ale administrației bucureștene. Susține și conferințe despre București.

18 thoughts on “Hanul Manuc – O poveste în imagini”

  1. Felicitări pentru articolul ilustrat în mod excepţional, Raiden!

    Conform uneia dintre abordările fundamentale ale teoriei restaurării, prin actul de restaurare au fost înlăturate toate elementele adăugate ulterior perioadei în care a fost edificat hanul şi au fost reconstruite elementele dispărute, într-o manieră cât mai apropiată de epoca imobilului (în ceea ce priveşte forma, caracterul general şi aspectele de detaliu). Cu alte cuvinte, de exemplu, referinţa pentru panta acoperişului nu poate fi nici o fotografie de dinainte de restaurare. Începând cu a doua jumătate a anilor 1960 şi până după cutremur au fost realizate în Bucureşti o serie largă de restaurări cât se poate de corecte. Mai multe despre restaurare ne poate preciza Adrian, desigur.

  2. @ Cristi – multumesc!

    @ armyuser – multumesc 🙂
    Tocmai pentru ca nu exista referinta pentru inaltimea acoperisului, mi-am exprimat parerea ca mi se pare prea inalt. Ca a fost initial asa de inalt, ca nu a fost, nu poate spune nimeni.

    Oricum, e interesant de vazt cum evolueaza restaurarea actuala.

  3. Fotografia nocturna din 1975 (comparatie cu cea din 2009) este un foarte bun exemplu al involutiei Bucurestilor. In prima ai putea crede (daca ai face abstractie de turlele bisericilor ortodoxe din fundal) ca e o vedere dintr-un orasel vest sau central european. F bun articolul, nu stiam de lucrarile de restaurare ale hanului, fatada actuala mi se pare mult mai reusita si seamana probabil cu cea initiala, asa cum ai zis si tu. Ar putea fi inclus intr-un circuit arhitectural impreuna cu Casa Melik si casa de targovet de pe Serban Voda. Desigur, nu sunt singurele exemple de arhitectura orientala, dar sunt cele mai reprezentative. BTW ai vreo informatie despre casa de targovet din spatele blocurilor de pe Bd-ul Maresal Averescu, intersectia cu Ion Mihalache?

  4. Intru si eu in corul Laudatio.
    Daca Hanul lui Manuc exista si azi, din Hanul Galben a ramas doar amintirea. Desi a rezistat cu succes multor incercari de demolare pana prin 80, cred, odata cu “reconstructia” zonei si inaltarea falnicelor blocuri a disparut. Am lucrat chiar in curtea care se invecina cu el, aveam doua intrari, una prin Dr Felix si alta prin Banu Manta. Hanul, aflat la coltul dintre cele doua strazi, era parasit dar statea acolo, ca o amintire a unor vremuri de mult apuse.

  5. Multumesc tuturor pentru aprecieri!

    @ Lipscanu – habar nu am. Detin foarte putine poze si informatii legate de Hanul Galben. Daca dau de vreun material mai consistent, il voi publica.

    @ Viorica – interesant ce povestesti!

  6. Foarte tari fotografiile din anii ’60. Excelenta succesiune. Te inseli insa la chestiunea etajului suplimentar din 1860. Este doar un alt unghi de perspectiva al desenului. Nu e fotografie. In imaginile vechi se vede insa ca initial acoperisul era cu olane. Solutia de restaurare fiind cu sindrila era evident ca panta acoperisului a trebuit sa fie facuta mai mare. As fi curios sa aflu daca s-a mai pastrat ceva din sarpanta originala totusi … Asta ar fi de vazut in arhiva INP (fost INMI).
    Hanul era cate p’aci sa fie demolat in a doua parte a sec. XIX din motive de igiena si rezistenta. A fost acel nou proprietar pe nume Lambru cel care a reusit sa evite lucrul asta. Am dat peste cateva documente semnate de el prin arhive de prin 1872 sau 1874. Ar trebui sa le caut …

  7. @Raiden
    Un articol foarte bun, cu multe date si poze, in asa fel incat putem intelege cu totii ce s-a intamplat cu acest han in lungul istoriei sale. Imi place cum ai legat povestea de faptul ca Bucurestii nu-s, nu au fost si probabil ca nu vor fi niciodata un Paris in miniatura. Si eu intentionam sa scriu despre el, insa dintr-o alta perspectiva, legata de vestigiile istorice gasite in zona + marirea si decaderea Curtii Domnesti, apoi a nodului comercial reprezentat de actuala Piata Unirii.
    Mi-o luasi inainte, ca sa zic asa, insa am si lipsit mult din peisaj, ocupat fiind cu n mii de lucruri. Bineinteles, cele scrise mai sus nu sunt o scuza!

    @Adrian
    Ai dreptate in ceea ce priveste acoperisul din sindrila. Personal, consider ca dat fiind specificul climateric unde a fost cost construit acest han, acoperisul cu olane nu era cel mai indicat.
    Interesanta informatia despre intentia de demolare a hanului! Ar trebui insistat mai mult pe asemenea intamplari, caci si-n perioada monarhiei s-a demolat foarte mult, uneori chiar cu ura.

  8. Superb articol,multa informatie si fotografie.Chiar ar fi o experienta interesanta o noapte acolo,asa doar de dragul cladirii:))

  9. Excelenta prezentare. Am locuit in Hanul lui Manuc pana la 1967 cand s-a inceput a doua restaurare.
    Prima restaurare din perioada comunista s-a facut in 1958.
    In curtea interioara a mai existat o cladire care a fost demolata pentru a face loc postalionului.
    Hanul lui Manuc a influentat formarea pietei Bibescu Voda, de toptangii, pentru ca pivnitele din interiorul hanului erau folosite la depozitarea legumelor si fructelor.
    Pentru ca pastrau o temperatura constanta, fara pic de umezeala, pivnitele erau folosite la negru si in perioada comunista, pentru produsele din Piata Unirii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *