Cât de liniștită părea vara lui ’88 la București în plin ceaușism scelerat, în 10 poze

➲ CONTEXT

În vara lui 1988, cineva s-a plimbat prin centrul Capitalei și a făcut niște poze. N-ar fi nimic special legat de asta, numai că vorbim de anii ’80, deceniul când primul Președinte al României, Nicolae Ceaușescu, a decis că vrea un oraș nou. În viziunea regimului comunist naționalist Ceaușescu, Capitala Republicii Socialiste România trebuia să se alinieze dezvoltării Patriei socialiste și să reflecte stilul de viață al omului nou, într-o societate socialistă multilateral dezvoltată. Vezi ►AICI◄ ce zicea propaganda regimului despre transformarea Bucureștilor. Reconstrucția era motivată oficial de urmările cutremurului din 1977. ►AICI◄ este un bilanț al reconstrucției de până în 1979, peste “vetrele durerii”.

În București și în toată țara se luau alimente pe cartelă, nu prea era curent electric, iar teroarea psihologică domnea peste tot, instituită de Securitate, organul de represiune principal în România comunistă. Austeritatea dusă la extrem era compensată cu parade grandioase închinate iubitului conducător și genialei sale soții – tovarășa Academician Doctor Inginer Elena Ceaușescu, savant de renume mondial, Zilei Naționale (23 August), etc. Cetățenii erau obligați să se bucure și să sărbătorească, că aveau chef sau nu.

Revenind la București, multe zone și-au schimbat atunci aspectul. Din Obor până în Victoriei (vezi ►AICI◄ cum s-a tranformat Piața Victoriei), din Tineretului până în Vitan, din dealul Arsenalului până la Piața Unirii, orașul vechi a dispărut și a făcut loc orașului nou. În zona centrală, orașul nou se numea Centrul Civic, oficial, Ansamblul Politico-Administrativ cu bijuteria coroanei, Casa Republicii (azi Parlamentul/Casa Poporului). Avem ►AICI◄ un set de poze incredibile de pe șantierul colosului. Era cald. Pe străzi, oamenii își vedeau de grijile cotidiene, mult prea preocupați de viața de zi cu zi pentru a conștientiza cu adevărat dimensiunea transformărilor prin care trecea orașul lor. Să vedem pe unde s-a plimbat omul cu camera și ce i-a atras atenția.

➲ PIAȚA UNIRII

Unul din nodurile principale ale orașului, vechiul nucleu, și-a schimbat radical aspectul în anii ’80. Deși avuseseră loc demolări și în anii ’60-’70, anii ’80 au însemnat distrugerea aproape totală a identității veche de cel puțin un secol a acestui loc. A devenit o intersecția aglomerată atât la suprafață, cât și în subteran (2 magistrale de metrou, pasaj rutier subteran, conducte care transportă apa Dâmboviței). ►AICI◄ am realizat un experiment de tip arc în timp, între anii ’50 și prezent. Vezi cât de mult s-a schimbat Piața Unirii!

Piata Unirii 1988


Magazinul Unirea, fotografiat de pe trotuarul dinspre parc. Inaugurat în 1976, a fost extins 10 ani mai târziu în laterale cu aripile Splai și Călărași, iar în spate a apărut un cvartal de blocuri. Asta a dus la sacrificarea unei bune părți din vechiul cartier evreiesc: case frumoase, blocuri interbelice, temple de cult mozaic, etc. În poză se vede fațada originală modernă a magazinului. Apare și extensia Splai. Nicio legătură stilistică cu corpul inițial. Nu mai contează în prezent, că totul este acoperit de reclame. Vedem și-un felinar instalat în epocă, un model reușit alterat de prezenta administrație bucureșteană. Oamenii trec nepăsători prin fața magazinului și traversează spre parc pe unde vor, că traficul nu fusese deschis pe acest tronson încă.

Piata Unirii 1988


Parcul din centrul Pieței Unirii, proaspăt amenajat. Pe fundal, blocul masiv care maschează biserica Domnița Bălașa și, în stânga, blocul de pe colțul bulevardului Victoria Socialismului (actual Unirii) cu bulevardul George Coșbuc (actual Maria). Înainte de anii ’80, Piața Unirii era traversată de b-dul Coșbuc, legătură esențială pe axa est-vest, azi întreruptă. Tot pe locul parcului, dar spre str. Halelor, era Hala Mare (sau Hala Unirii), singura supraviețuitoare din fostul complex al Halelor Centrale, desființat în anii ’30. Azi, acest parc este anost, murdar, urât mirositor și inutil. A găzduit, în decembrie 2007, imensul brad care a isterizat o țară întreagă.

➲ BULEVARDUL 1848

Axa Unirii-Universitate, b-dul 1848 (azi b-dul Brătianu), și-a înnoit în anii ’80 capătul dinspre Unirii. Pe colțurile cu b-dul Coșbuc (azi b-dul Corneliu Coposu) și str. Halelor a primit câte un bloc de colț masiv, în stilul celor din noul Centru Civic. Cel de pe colțul cu Coșbuc ascunde biserica Sf. Ioan-Nou, căreia i-a luat locul, după mutarea ei în spate în 1986.

Magazinul Cocor 1988


Magazinul Cocor, inaugurat în 1974, își menținea încă aspectul original minimalist. Finisajele metalice pe fațadă, învechite, erau asemănate cu tinichele. În stânga, emblematica turlă a bisericii catolice Bărăția, de pe colțul cu str. Bărăției. După 2005, magazinul Cocor a fost modernizat și tranformat dintr-un magazin cu de toate pentru toți într-un magazin de lux, fără succes. A fost înălțat un pic, iar fațada nouă din sticlă susține ecrane imense pe care rulează reclame.

Bulevardul Bratianu 1988


Privind în josul b-dului 1848, spre Piața Unirii. Deoarece nu exista conceptul acoperirii fațadelor cu mash-uri (cearșafuri cu reclame) imense și nu existau nici reabilitări termice, închideri de balcoane sau aparate de aer condiționat care să paraziteze fațadele, arhitectura clădirilor este vizibilă. Se vede și intrarea în pasaj. Pasajul rutier subteran de la Piața Unirii, inițial “Pasajul Bulevardul 1848″, fusese inaugurat cu doar un an mai devreme. 6 iunie 1987. “Scînteia”, organul de presă al Partidului Comunist Român, anunța o nouă realizare a ceaușismului: inaugurarea pasajului de la Piața Unirii, la numai 34 de zile de la începerea lucrărilor! Da, lucrarea a fost finalizată într-un timp-record, deși pregătirile pentru începerea construcției propriu-zise fuseseră demarate cu câteva luni înainte. Ministrul Construcțiilor Industriale a avut baracă pe șantier, de unde a supervizat direct lucrările. Pentru eficiență, Președintele Republicii atribuise diversele șantiere bucureștene câte unui ministru, pentru a le coordona. Pentru pasajul de la Unirii au lucrat fără întrerupere sute de oameni, iar lucrarea a fost una complexă. Pasajul, lung de 900 de metri, merge pe sub magistralele de metrou M1 și M2 (care se intersectează la Unirii), precum și pe sub conductele prin care Dâmbovița subtraversează Piața Unirii (refularea se face în aval de acumularea din coasta Bibliotecii Naționale), acoperită de un planșeu.

➲ PIAȚA UNIVERSITĂȚII

Principala intersecție a axelor nord-sud și est-vest nu a fost modificată în anii ’80, așa că arăta în mare parte ca în anii ’70, când fuseseră inaugurate Teatrul Național, Hotelul Intercontinental și pasajul pietonal de sub intersecție. Vezi ►AICI◄ cum s-a transformat Piața Universității în timpul comunismului.

Hotel Intercontinental 1988


Hotelul Intercontinental, o realizare de marcă a regimului comunist, a redefinit standardul de înălțime în zonă. Deschis în 1971 la intersecția b-dului Bălcescu cu str. Batiștei, a pus în umbră mai vechiul bloc Creditul Minier (stânga pozei), din anii ’30. Azi, Hotelul Intercontinental se menține în topul celor mai bune din Capitală.

Teatrul National Bucuresti 1988


Teatrul Național București, cu aspectul exterior pe care îl căpătase în 1983. Aspectul inițial modernist din 1973 nu mai era pe placul lui Nicolae Ceaușescu, care a comandat modificarea fațadei. Alterarea structurii originale a clădirii i-a mărit riscul de prăbușire la cutremur, așa că între 2012-2014 s-a revenit la aspectul din 1973, adus la standardele prezentului. Fațada din fotografia de mai sus a fost îndepărtată total. Pe peluza din fața teatrului a stat până în 2006 statuia dramaturgului Ion Luca Caragiale, iar în prezent acolo se află Căruța cu Paiațe, inaugurată în 2010 și care a costat 1 milion de euro, bani publici.

Bulevardul Balcescu 1988


Perspectiva bulevardelor Nicolae Bălcescu și General Gheorghe Magheru, spre Piața Romană. Pe colțul cu str. Batiștei, imobilul Creditul Minier, din 1937. Aici erau birourile Societății Creditul Minier, care administra sondele de pe Valea Prahovei în interbelic. Creditul Minier a alimentat Wehrmacht-ul în perioada alianței României cu puterile Axei în majoritatea războiului, 1941-1944. După război, activele Creditul Minier au fost preluate de SovRomPetrol, o societate româno-sovietică cu capital mixt, desființată mai apoi în anii ’50. La parter a fost o perioadă reprezentanța TARS (Transporturi Aeriene Româno-Sovietice), companie aeriană cu administrație duală româno-sovietică. În 1954, România a preluat toată administrația companiei și aceasta a devenit TAROM. Azi, aici e o covrigărie.

În stânga, un trotuar prea liber și prea bine întreținut, dar și breteaua laterală de circulație a mașinilor, o sistematizare interbelică excelentă. Acest aspect aerisit a fost distrus total de Primăria Generală în 2013, sub administrația primarului Sorin Oprescu. El a “modernizat” zona pietonală prin aglomerarea excesivă cu stâlpișori (bolarzi), două modele de stâlpi de iluminat, băncuțe, coșuri de gunoi, bile, etc. Breteaua laterală a fost îngustată și brăzdată de “punți” de piatră cubică, un fel de legătură între trotuarul dinspre stradă și intrările în clădiri. De ce? Pentru a șicana șoferii și a-i determina să folosească noua parcare subterană de la Universitate, nu prea populară din cauza tarifelor mari. Practic, pe bulevardele Bălcescu și Magheru, o sistematizare veche de decenii, funcțională, a fost distrusă.

➲ CENTRUL ISTORIC

Centrul vechi sau centrul istoric, adică strada Lipscani și împrejurimile, își menținea caracterul comercial tradițional și nu era paradisul cluburilor, barurilor, pub-urilor, restaurantelor, cafenelelor și saloanelor de masaj erotic, așa cum este cunoscut de generația actuală. Pe Lipscani găseai încă atelierele meșterilor de modă veche, prăvălii cu iz de epocă și bișnițari pe la colțuri. Desigur, întreaga zonă era deschisă traficului auto. După 2009, centrul vechi a renăscut, a fost pietonalizat și s-a tranformat profund, nu neapărat în cel mai bun mod. Vezi ►AICI◄ cum arăta zona asta în 2012, înainte ca Oprescu să fie reales primar.

Strada Lipscani 1988


Strada Lipscani și palatul vechi al Băncii Naționale, inaugurat în 1900, sub Regele Carol I. BNR a preluat terenul ocupat de Hanul Constantin-Vodă pe Ulița Mare (denumirea veche a străzii Lipscani). Construcția palatului vechi al BNR arată dimensiunea economică de după 1881 (proclamarea Regatului) și orientarea spre cultura europeană. Modernizarea a fost ghidată de arhitecți formați la Paris. Prin așezarea sa, BNR a încurajat dezvoltarea districtului financiar, multe bănci comerciale construindu-și apoi sedii aici. Arhitectura aparține Renașterii înalte franceze, iar pe fațadă este un grup statuar impresionant. Conceput pentru o piață mare, palatul este înconjurat de străzi înguste. Casa din dreapta, de pe colțul cu str. Smârdan, era în renovare. Renovarea nu a ținut nici măcar 20 de ani, iar în 2014 a fost reabilitată fațada care se prăbușea, din cauza neglijenței și abandonului.

Strada Lipscani 1988


Privind din str. Lipscani spre Calea Victoriei, se vede palatul impresionant de peste drum de BNR. Palatul Băncii Generale Române, inaugurat în 1913, a fost construit pe locul bisericii Ghiorma Banul (a Grecilor) și Hanului Grecilor. A fost restaurat între 1977-1983. La cutremurul din 1977, clădirea și-a pierdut o parte din ornamentele inițiale, nerefăcute ulterior. Ocupă colțul dintre străzile Lipscani, Smârdan și Stavropoleos. Ornamentele bogate de factură neoclasică au și elemente de Renaștere. Întreaga fațadă e împodobită cu busturi în medalioane, cu grupuri de personaje în relief. Pe colțul este încununată de o cupolă, cu un grup de personaje în vârf.

Se mai văd, în continuarea palatului Băncii Generale, fostul sediu al Băncii Chrissoveloni, o clădire-unicat inaugurată în 1929, azi în proprietatea BNR și, pe colțul cu str. Eugeniu Carada, în dreapta, fostul sediu al Băncii de Scont, actual sediu al instituției Avocatului Poporului. Aceste palate amintesc de vechiul district financiar prosper deființat după 1947 de regimul comunist.

Calea Victoriei 1988


Privind din Calea Victoriei în jos spre Dâmbovița, în lungul străzilor Lipscani (dreapta) și Mihai-Vodă (stânga). E o ipostază imposibil de reprodus în prezent. Pe spațiul verde din prim-plan se aflase până în 1977 Hotelul Francez (Lafayette), construcție celebră a Bucureștilor vechi. Imobilul în stil belle epoque 1900 s-a numit Hotel Victoria în perioada comunistă și a fost avariat de cutremurul din 1977, după care a fost demolat în 1979. Vezi ►AICI◄ întreaga poveste. La 20 de ani după cutremur, în 1997, aici s-a construit Bucharest Financial Plaza, o clădire modernă de birouri care stă ca nuca-n perete între Magazinul Victoria și Palatul CEC. A fost prima intervenție de acest gen în centrul orașului, urmată de multe altele în anii 2000.

Pe centru se vede un vechi sediu al Securității și al Ministerului de Interne. Palatul fusese inițial Vama Poștei, deservind Poșta Centrală, situată până în 1974 pe Calea Victoriei, în actualul sediu al Muzeului Național de Istorie. În dreapta, pe colțul Lipscani – Domnița Anastasia, clădirea cu cupolă și fațada din cărămidă roșie este fosta Judecătorie a Sectorului Roșu (pe la 1900). În dreapta, plan apropiat, Magazinul Victoria, fostă sucursală a Galeriilor Lafayette din Paris până după al Doilea Război Mondial. Magazinul în stil art deco a fost inaugurat în 1928 pe locul fostei Edituri și Librării Socec, celebră în prima jumătate a secolului trecut.

➲ CONCLUZII

În 1988, proiectul lui Ceaușescu de transformare a Capitalei era în mare proporție realizat. De aceea, fotograful s-a axat pe două dimensiuni: orașul nou, ceaușist – rezultatul unor demolări aberante și a unei reconstrucții megalomanice și orașul vechi, tradițional – rezultatul unor secole de evoluție normală, organică. Poate că pasivitatea trecătorilor din fotografii pare șocantă privită azi, dar în epocă puțini conștientizau dimensiunea distrugerilor ireversibile la care erau supuși Bucureștii.

Acest set de poze completează arhiva foto a finalului de deceniu IX, din care foarte multe fotografii esențiale provin din colecții personale ale amatorilor. Oficial, nu s-au publicat decât ipostaze favorabile regimului, distrugerea patrimoniului vechi și a identității orașului nefiind menționate. Vara ’88, căldură într-un oraș mutilat. Peste doar un an și ceva, regimul comunist urma să pice, în decembrie 1989. Liniștea din aceste poze este cea de dinaintea furtunii.

Tu ce făceai în vara lui ’88?

MAI MULT
Cum arăta vara lui ’56 la București, în 40 de poze de la comuniștii germani 
București 1988 alb-negru

Published by

Raiden

Membru fondator, activează din 2007 în zona istoriei şi antropologiei bucureştene, explorării urbane şi fotografiei citadine. S-a opus mereu proiectelor aberante ale administrației bucureștene. Susține și conferințe despre București.

32 thoughts on “Cât de liniștită părea vara lui ’88 la București în plin ceaușism scelerat, în 10 poze”

  1. Asta cu „linistea” nu cred ca tine de esenta Bucurestiului de atunci. La vara, pe la un cinci dimineata, lumina e numai buna pentru fotografie. Chiar si pe film cu expunerea corecta. Așadar… iti fac niste poze de zici ca e un oras parasit acum, in 2014. Mai scriu ceva pe fondul plecarii din tara si poate e de ajuns pentru anumite minti, mai sarace….

  2. in 1988 eram in calsa a 1 a G a , si imi luam bataie cu basculanta de la tovarasa invatatoare !!

  3. Eram la Piatra Neamt, clasa a IX-a. Aflasem de cele petrecute in Bucuresti de la un prieten mai mic cu doi ani care venea in fiecare vacanta de vara la Piatra dar nu banuiam proportiile dezastrului (mai ales ca nu cunosteam orasul si nu aveam nici imagini de la cele intamplate).

  4. Interesant si bine documentat articolul. Sunt insa de alta parere in privinta stalpilor cu felinare din vremea lui Ceausescu care mi se par excesiv inzorzonati si de proasta calitate. Chiar mai urati decat cei care se tot scimba acum aproape tot atat de des ca bordurile… Ce faceam in ’88 e o intrbare dureroasa pt. mine in contextul asta. Din ’80 sau ’81, nu mai tin minte, de cand la Dalles au fost prezentate poporului planurile “sistematizarii Bucurestiului si edificarii noului centru civic” si pana in ’89 am colindat zona respectiva ( n-am fost singurul ) cu aparatul foto ascuns sub haine. Am facut zeci de filme. Am pus mult suflet si n-a fost deloc usor dar din pacate nu mai am acele filme. p.s. N-am gasit nici un articol despre diferenta dintre planurile initiale, aberante si ele dar mai potolite totusi si ceea ce s-a intamplat efectiv pe teren. Un singur exemplu: Hala Unirii renovata si reamenajata urma sa devina cea mai mare sala de expozitii din subordinea U.A.P.

  5. S-a realizat si ceva bun in Bucuresti din 1977 pana in 1989, sau doar demolari nemiloase, constructii megalomane si dezvoltare urbana lipsita de sens? Daca ati putea sa imi dai si 2-3 exemple, sigur, daca crezi ca exista, ar fi chiar excelent

    1. Desigur.

      1. Metroul, deși gândit strict pentru a conecta cartierele și platformele industriale de centru, fără perspective de dezvoltare viitoare.
      2. Pasajele rutiere Obor, Muncii, Victoriei, Unirii. Ce ne-am fi făcut în anii ’90 și 2000 fără ele, nu știu.
      3. Străpungeri esențiale pentru fluidizarea traficului și conectarea unor zone (ex.: Trafic Greu, prelungirea Dacia din Romană în Calea Griviței).

      În rest, centrul și anumite cartiere au fost sistematizate rapid, aberant și la calitate foarte slabă. Ți-am dat exemple punctuale, dar ca strategie generală, sistematizarea ceușistă a fost un fiasco.

      1. Nu aș spune ca străpungerile și pasajele care au creat veritabile autostrăzi în interiorul orașului au fost niște realizări prea bune. Acum, când tendința lumii civilizate este de a restrânge accesul mașinilor în oraș, cu precădere în zona centrală, Bucureștiul apare ca un oraș anacronic al epocii consumerismului, cu probleme de trafic imense și foarte greu de rezolvat, amplificate de aceste sistematizări gândite numai pentru trafic auto.

  6. multumim pentru poze!
    ca o paranteza, peste vreo 30 de ani, s-ar putea sa vezi pe un anume blog sau ce va deveni acesta in viitor, titlul “vara lui 2015, in Bucuresti, in plin capitalism scelerat” . Noi astazi nu ne inchipuim, dar sigur se va gasi un nemultumit in viitor, si indoctrinat cu noua orientare a momentului, care evident le va descredita pe toate cele din trecut . 😉

  7. Ce poate spune un pește despre apa în care trăiește și respiră? Poate culorile alea chimice care bat in verde, unele, sau virate in sepia, care-cum, sa-ti mai aduca in amintire impresiile de atunci. Acum e usor sa faci comparatie din cauza calupului de timp. Dar atunci, zi dupa zi de schimbări infinitezimale, peisajul părea împietrit. N-aveai cum să-l vezi așa cum era!

  8. Ioane, ai perfecta dreptate cu “calitatea filmelor”!
    Am tare putine filme color bune din anii ’80, desi am “dfescoperit” unul din 85: fusese doar developat, nu am scos nciodata poze de pe el, am vazut imaginile doar acum, cand l-am scanat!
    Filmere ORWO NC19 aveau culori mediocre, diapozitivele ORWO erau BUNE, numai ca la noi nu a ajuns nciodata diapozitivul cu sensibiliatea de 24 DIN.
    Iar in perioada 85-88 a fost o criza si in acest domeniu: Azomures nu produce inca filmul color (slab!) dar redegiestii nu ne mai dadeau ORWO, asa ca nu gaseai mai de loc!
    Ca aspect anecdotic, parca prin 86 am fost in vacanta de iarna la Poiana Brasov, nu se gaseau filme color ORWO decat exipriate, nu am cumparat.
    Anul urmator, tot acolo, la fel – dar in disperare de cauza, am cumparat filmul, ce acum era expirat de trei ani, nu doar de doi …

  9. Dar prima imagine, cea din antet, este sigur ANTERIOARA anului 1988: Piata Unirii este asa cum o stiam din copilarie, Brancovenescul si Hala sunt la locul lor, iar biserica de pe colt nu fusese inca translata si ascunsa dupa blocuri! Si mai treceau tramvaiele – nu, nu este 1988!

    1. Dar nu a zis nimeni că ar fi din ’88 acea poză. Nu a fost comentată nicăieri în articol. Este featured image şi am vrut să arăt ce au pierdut Bucureştii în anii ’80.

  10. Blocurile de vis-a-vis de parcul de la Unirii nu mascheaza Biserica Mihai Viteazu, translatata din complexul Manastiresc de pe Dealul Arsenalului tocmai pe Str. Sapientei, mascata si ea de blocuri, evident…? Care Domnita Balasa ?

    Nu-s de acord ca parcul dn centrul Pietei Unirii e inutil…si-asa e mult prea putin spatiu verde in Bucuresti !!!

    Oricum, foarte bune pozele….Poze din anul nasterii mele !

  11. ……. aveam 26 ani. Atunci am cunoscut-o pe nevasta-mea! Am fost impreuna cu cortul la mare, la Hanul Piratilor. Carpati fara filtru. Cirese. Ciorbita de fasole de 1,90 lei portia.

  12. IN VARA LUI 88 AVEAM 8 ANI SI ERAM LA CAP AURORA UNDE LUCRA MAMAIA LA HOTEL DIAMANT CA BUCATAR,AM AVUT O VARA INTRAGA LA MARE ,MULTUMIT DE TIMPURILE ACELEA ,MULTUMIT SI ACUM ,CU RESPECT

  13. În vara lui 1988 intram la liceu (cl. IX-a C), la Caragiale (pe atunci liceu industrial, eu fusesem admis la profilul Electrotehnic), după celebrul examen Treapta Întâi. Apoi plecam în tabără la Păuliş. continuată cu o vizită lungă în Arad şi Moneasa, urmată, în septembrie, pe o vreme rece şi capricioasă, de un sejur pe litoral în Olimp, la hotelul Belvedere, ca răsplată fiindcă reuşisem la liceu.
    În septembrie 1988 începeam clasa a noua la liceu. Calea Dorobanţi făcea parte din traseul prezidenţial; zilnic era spălată, iar lunar marcajele rutiere erau refăcute, cu vopsea galbenă. Simţeam mirosul vopselei în clasă, prin geamurile deschise. Când nu mai auzeam zgomotul traficului auto ştiam că urma să treacă Ceauşescu pe acolo, în drum spre şantierele demolărilor, iar profesorii ne interziceau să ne uităm pe geam. Cu vreo 5 minute înainte ca suita prezidenţială să intre pe Calea Dorobanţilor, toate antenele parabolice erau trase în apartamente, pe şine speciale. Căci nu aveai voie să deţii antene parabolice, numai că pe Dorobanţi nu locuia oricine.

  14. Oameni buni, s-a construit enorm , chiar dacă uneori cam prost, inestetic si călcând in picioare istoria…
    Dar in anii 70-80, pur si simplu, pur si simplu construcția de locuințe a explodat in toată țara.
    S-a făcut industrializare masiva…da, multe fabrici erau energofage, dar nu toate. Au cam dispărut.
    Nu regret acele timpuri, dar trebuie sa recunoaștem ca era infinit mai multa seriozitate ca acum, oamenii se concentrau pe lucruri esențiale.
    Nu as fi crezut niciodată in 1989 ca, dupa deceniul acelea de lipsuri, ma voi uita înapoi întrebându-ma de ce nu am continuat sa ne dezvoltam?
    Ce am făcut într-un sfert de veac?!
    Da, niște mall-uri, sunt frumoase, ne distram…si…cam atât, nu? Avem democrație, suntem liberi sa scriem pe acest site ce ne trece prin cap. E mare lucru sa fii liber!
    DAR…
    Unde sunt școlile, teatrele, bulevardele, locuințele, podurile, șoselele noi? Noile linii de metrou? Piete noi? Vreo sala de concerte? O sala de sport? Aha, doar Stadionul National (refăcut)…nu e cam putin?

    Sa fim drepți și sa recunoaștem ca așa e!

    1. Așa este, ai perfectă dreptate…pe toți ne doare că s-a demolat mult din vechiul București, că s-au făcut erori în construcția de locuințe și industrializare, dar țara duduia, se făcea treabă. De 26 de ani ce facem? E dureros că ne uităm în urmă cu uimire și realizăm ce progres uluitor a fost ăn construcția țării, iar acum e stagnare…doar mall-uri, vile, câteva hoteluri noi și…cam atât…școli? spitale? autostrăzi? săli de teatru? săli de sport? stadioane noi? hidrocentrale? livezi? centre de cercetare?
      Păcat…mare păcat…

  15. Nu despre 1988 ci despre anii ’50.

    In cladirea de vizavi de Banca Nationala era pana in anul 1955 Conservatorul de Muzica. Viitoarea sotie era pianista si, fireste(!), participam cu entuzism(!) la concertele studentilor, care aveau loc in aula Conservatorului, sub o cupola de o frumusete rara. Am auzit acolo in circa doi ani mai multe concerte de vioara de Wieniawski si de Vieuxtemps decat voi asculta in urmatorii 60-61 de ani…

    In 2009 era acolo o banca. Am intrat cu sotia, sperand ca vom putea fotografia cupola. Un paznic m-a oprit imediat si mi-a spus ca nu am voie sa fotografiez. Cand i-am explicat de ce as dori sa fac o fotografie, raspunsul, politicos dar ferm, a fost ca trebuie aprobare de la “doamna administratoare”. Evident, “din pacate”, doamna administratoare nu era acolo, si nu se stia cand va veni… Daca dorim sa steptam… Am inteles si am renuntat.
    O experienta similara am avut in Vitan Mall, tot in 2009. Aproape ca mi-au confiscat aparatul de fotografiat.

    De atunci, situatia s-a relaxat in mod evident si putem fotografia in liniste pe unde mergem. Dar in 2015 intrarea aulei era incuiata, probabil pentru renovari…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *