54 de poze din iarna lui ’54 la București care te-aruncă direct în nămeții de atunci

În 1954, orașul București, Capitala tinerei Republici Populare Romîne (RPR), a fost lovit de ceea ce avea să fie cea mai cruntă iarnă din secolul 20. Ai 54 de cadre din acele zile friguroase să te convingi ce nebunie a fost. Pozele sunt din arhiva Agerpres, care și-a trimis fotoreporterii pe străzi să documenteze evenimentele.

➲ CONTEXT

Marele Viscol a încremenit Bucureştii şi toată țara în prima săptămână din februarie 1954. Troienele au ajuns chiar şi la 5 metri înălţime în sud-est. Ca să nu moară de foame sau frig în casă, oamenii s-au mobilizat spectaculos. Au săpat tunele prin omăt, au cărat zăpada cu căruţele până la Dâmboviţa, până când stratul s-a mai netezit. Abia atunci au fost scoase tancurile Armatei, pentru că prin zăpada nebătătorită riscau să se răstoarne. După topirea nămeţilor, au fost găsite maşini acoperite de troiene şi care fuseseră strivite de şenile. Erau reguli clare de deszăpezire: „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întîi pe partea cu cele două linii de transport şi cîte un metru în plus, pe stînga şi pe dreapta”. Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane: „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!”

Mii de militari înarmaţi cu lopeţi au lucrat zi şi noapte pentru a elibera străzile. Pe bulevarde, camioanele Armatei adunau zăpada şi o aruncau în Dâmboviţa. Uzina Grozăveşti elimina apă caldă, iar zăpada se topea pentru că altfel exista pericolul să se formeze poduri de gheaţă. Primele maşini speciale de deszăpezire au fost aduse imediat după Marele Viscol din URSS. Funcţionarii au fost scoşi din birouri pentru a ajuta la deszăpezirea bulevardului Magheru şi la încărcarea camioanelor cu saci de făină pentru brutării, de la morile din oraş. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romîne a transmis, pe 4 februarie un comunicat prin care „toţi cetăţenii capabili de muncă” erau informaţi că erau „datori să participe la lucrările de deszăpezire şi de aprovizionare cu alimente a populaţiei”. Prin intermediul ziarului Scînteia, organul de presă al Partidului Muncitoresc Romîn (PMR), cetăţenilor li se amintea zilnic să-şi îndeplinească „datoria patriotică de a răspunde cu însufleţire chemării sfaturilor populare, contribuind la asigurarea normalizării circulaţiei şi aplicînd cu stricteţe măsurile adoptate în ceea ce priveşte economia de apă şi curent electric”.

Potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM), în februarie 1954 iarna a lovit cel mai puternic România. Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record în Bucureşti: 126 kilometri la oră. Un alt record consemnat în 3 februarie 1954 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp în 24 de ore, la Griviţa. (informații luate de pe Historia)

În 1954, România era sub conducerea PMR în cel mai negru deceniu al secolului 20 la noi. De-abia se împliniseră 6 ani – la final de decembrie 1953 – de la abdicarea forțată a Regelui Mihai, iar trupele de ocupație sovietică erau staționate aici. Au plecat abia 4 ani mai târziu, în 1958. Tragedia lovise lumea comunistă cu un an mai devreme, când în 1953, tătucul popoarelor și cel mai bun prieten al poporului român (conform propagandei regimului), Generalissimul Iosif Vissarionovici Stalin, liderul marii Uniuni Sovietice de la Răsărit, cea care biruise hitlerismul în război, Stalin cel nemuritor, murise. Doliu profund s-a așternut în RPR, dar conducătorul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej avea deja planuri de distanțare de sovietici, însă pe moment stalinismul era încă pe cai în România. Agitația din iarna grea de la București o completa pe aceea de la reeducarea, torturarea și/sau uciderea deținuților politici în lagăre, pușcării și colonii de muncă. Contestatarii regimului comunist făceau muncă silnică pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, început în acei ani. Revoluția burghezo-democratică izbândise în România, clasele exploatatoare din vremea monarhiei fuseseră răsturnate, iar poporul era liber și stăpân pe soarta lui, să-și clădească idealul de aur: comunismul.

Bucureștii lui 1954 nu apucaseră încă să fie modificați de reconstrucția postbelică, așa că vezi cum arăta orașul după război. În general, multe clădiri erau reparate și/sau vopsite, pentru a șterge urmele bombardamentelor din 1944. Înainte de acestea, cutremurul din noiembrie 1940 mai provocase și el ceva daune. Nu existau încă marile cartiere muncitorești, periferia Capitalei era eminamente rurală, nu apăruseră clădirile emblematice din perioada comunistă. Nu începuse treaba serioasă. În principiu, erau Bucureștii interbelici, acel oraș titrat cu clișeul obosit “Micul Paris” după care suspinăm, minus un număr de clădiri. Hai să o luăm la picior cu fotoreporterul Agerpres să vedem pe unde s-a oprit ↓↓↓ Continue reading 54 de poze din iarna lui ’54 la București care te-aruncă direct în nămeții de atunci

Ce-am făcut în 2014

ACTIVITATE_2014
REZISTENȚA URBANĂ
Biroul de presă
Data: 31 decembrie 2014
Subiect: Raport de activitate pe anul 2014

Continue reading Ce-am făcut în 2014

București 1988 alb-negru

Pentru București, anii ’80 ai secolului 20 au însemnat, la nivel de transformare a orașului, demolări masive, aberante și inutile în mare parte. La București s-a distrus mai mult pe timp de pace decât o făcuseră cele două războaie mondiale și cele două cutremure (1940 și 1977) la un loc. Totul pentru a eradica orașul vechi, tradițional și a îl înlocui cu un surogat inspirat de sistematizările din Coreea de Nord și China – un oraș nespecific, un parazit numit “noul Centru Civic”. Citește aici despre propaganda regimului comunist, despre cum explicau autoritățile de la acea vreme nevoia de modernizare subită și cum lăudau noile construcții. Zone precum Piața Unirii, dealul Arsenalului sau actualul rond Alba-Iulia erau inaccesibile publicului larg. De la depărtare, bucureștenii vedeau cum în centrul orașului lor creștea alt oraș – o cetate în cetate.

Cartiere celebre precum Uranus, Izvor, Antim sau Dudești-Vitan au căzut, rând pe rând, sub lama buldozerelor ceaușiste. Opoziția cetățenilor a fost una minimă. Teroarea psihologică instaurată de Securitatea ceaușistă coroborată cu privațiunile cotidiene din epocă (lipsa alimentelor, lipsa căldurii, penele recvente de curent, etc.) a ținut oamenii departe de agonia Capitalei. Nimeni nu a zis nimic. Șantiere de construcții din întreaga Românie Socialistă au fost abandonate, iar brigăzile de muncitori au fost strămutate să lucreze pe șantierele megalomanice bucureștene. Unele orașe provinciale, și ele în plin proces de transformare socialistă, arătau ca veritabile orașe-fantomă.

Ce-i drept, trebuie spus că Ceaușescu s-a inspirat din Planul Director de Sistematizare ordonat de Regele Carol al II-lea în 1935. Acolo erau câteva propuneri de bulevarde noi, străpungeri, prelungiri sau supralărgiri ale unora deja existente, dar și amplasarea unor noi clădiri administrative. Diferența este că planul din 1935 era rațional, ținea cont de proiecția de dezvoltare a urbei și respecta în mare parte evoluția de până atunci a Bucureștilor.

Am găsit niște fotografii-document alb-negru realizate de Sorin Voicu în 1988, când nebunia ceaușistă produsese deja distrugeri ireversibile și își impusese stilul arhitectural și urbanistic în centrul orașului. Fotografiile surprind foarte bine pustietatea și tristețea Bucureștilor ultimului deceniu de comunism din România. Este esențial să fie comentate și analizate, deoarece mai ales cei care nu au trăit epoca trebuie să înțeleagă ce, de ce și cum s-a întâmplat. Continue reading București 1988 alb-negru

Un cântec de lebădă cât 10 ani cu executare


Priviți acest clip. Datează din toamna lui 2013, când zeci de mii de oameni protestau în stradă împotriva proiectului minier de la Roșia Montană. Deoarece nu serveau scopurilor politice și strategice ale lui Dan Voiculescu, Antena 3 a ignorat în primă instanță protestele, apoi a început să defăimeze protestatarii, negându-le dreptul la exprimare liberă și jignindu-i la modul cel mai abject. Directorul General Antena 3 și realizator TV Sinteza Zilei, Mihai Gâdea, i-a făcut pe protestatari slugi ale lui Băsescu, drogate cu ketamină și care beau urină. Apoi, i-a amenințat voalat că zecile de mii de curioși adunați la Craiova la un concert gratis organizat de Antena 3 la aniversare vor sări să-i bată. Mai grav este că acest caz a rămas nesancționat, Consiliul Național al Audiovizualului (CNA) refuzând să aplice sancțiuni postului pentru instigare la violență împotriva unor categorii largi de cetățeni, în prime time.

Așadar, Mihai Gâdea susținea că Antena 3 are zeci de mii de susținători gata oricând să iasă în stradă, la prima chemare.

Dan-Voiculescu8 august 2014 a fost o zi agitată, o zi cu multe vești importante. Unul dintre cele mai mari cazuri de privatizare frauduloasă din România postdecembristă – cazul privatizării Institutului de Cercetări Alimentare (ICA) – a fost tranșat de Curtea de Apel București, cu condamnarea vinovaților la ani buni de închisoare. Vedeta incontestabilă a fost Dan Vociulescu, condamnat la 10 ani cu executare, făcut martir și “deținut politic” de angajații trustului său media, Intact, în special cei de la postul TV Antena 3, al cărui sediu a fost pus sub sechestru, în urma deciziei instanței. Continue reading Un cântec de lebădă cât 10 ani cu executare

București 1961: culoare, viață, civilizație

Regimul comunist (1945-1989) a lăsat cicatrici adânci și a schimbat soarta României. În urma celor petrecute în aproape 45 de ani de dictatură a proletariatului, este normal ca percepția oamenilor informați să fie una negativă. Cu toate acestea, la scară largă, mulți regretă vechiul regim, dezamăgiți de pseudo-democrația actuală.

În acest articol mă voi referi la Bucureștii anului 1961. De ce 1961? Pentru că atunci compania britanică British Pathé a realizat un reportaj în Capitala Republicii Populare Romîne. Englezii au filmat într-un București care pentru mulți pare familiar, însă în același timp necunoscut și poate un pic idilic. În cele peste 5 decenii care s-au scurs de atunci, în București au avut loc un cutremur major (1977), demolări aberante la scară extinsă (anii ’80) și multe experimente arhitectural-urbanistice eșuate (după 1990), care au schimbat fundamental orașul. Bucureștii prezentului seamănă mai degrabă cu o rudă mai necivilizată a celor din 1961.

Mă voi opri asupra câtorva cadre mai interesante, pe care le-am prelucrat un pic. Acestea sunt extrase din reportajul original, dar și din materialul brut și dublele neincluse în varianta finală (vedeți clipul acesta la sfârșitul articolului).
IMPORTANT: Mă voi referi strict la aspectul de activitate edilitară și de civilizație citadină, care nu țin neapărat de un regim politic anume, ci mai degrabă de educație și o scară a valorilor nealterată: Continue reading București 1961: culoare, viață, civilizație

Ai vandalizat mașina ca un bou

1604489_666909686700967_611762679_nPe toți ne enervează șoferii care parchează neregulamentar. În București există o adevărată problemă cu parcările, iar municipalitatea nu pare a fi foarte preocupată să rezolve această situație de neconceput în alte orașe civilizate din vest. În centru, mult-trâmbițata parcare de la Piața Universității nu își dovedește încă utilitatea. Vorbim însă și de proastele obiceiuri ale șoferilor, care în lipsa oricăror sancțiuni își pun poalele în cap și lasă mașinile cum vor, blocând străzi, trotuare și garaje.

În majoritatea marilor orașe ale lumii există o “poliție a parcărilor” care patrulează străzile, sancționând cu amenzi usturătoare pe cei parcați aiurea. Poliția parcărilor aduce bani serioși  municipalității, bani cu care sunt dezvoltate elemente de infrastructură urbană, precum parcări supraetajate și stații de metrou. Continue reading Ai vandalizat mașina ca un bou