Un ungur la curtea regelui Decebal

Fie că-i iei în braţe sau că-i strângi de gât, de alegeri se poartă ungurii. Pe ăştia nici Băsescu nu-i poate certa că nu-s patrioţi.

Mergând pe ideea că duşmanii mai bine îi ţii aproape, Rezistenţa Urbană şi-a tras ungur: moa.
Puţină lume ştie că acesta fuse preţul (usturător) plătit pentru a evita un teribil conflict în blogosferă. Dar toate la rândul lor.

Ca şi în viaţa de toate zilele şi pe internet tot ce-i rău se naşte din invidie. Ar fi chiar timpul să se ia în considerare încă o poruncă: nu râvni la traficul altuia. Mulţi ar pupa smeriţi sutana popii ca să-i ierte Doamne-Doamne c-au adormit prea des cu mâna pe mouse şi gândul la Zoso.

În fine, băiet fiind, bloage cotrobăiam. Într-o bună zi, spre miezul nopţii, mă duse ispita şi piaza rea spre bloaga Rezistenţei. Mi-a luat mult timp să mă dezlipesc de pagina cu medalii. Io mi-s copil de oameni sărmani, crescut precum fetiţa piromană, mereu cu nasul la vitrinele altora.

De acolo a început totul. ->> I-am hărţuit zi şi noapte, cable guy style, ba am acumulat chiar şi ceva merite. Am scris despre grămăjoara de excremente care a ajuns oraşul în care trăiesc. M-am prefăcut interesat. Am mimat orgasmul citadin. Am tras fire, am aprins fitile, m-am uitat sub toate pietrele. Nu fu cu putinţă. Oamenii ăştia, stană de piatră, nu mi-ar fi dat şi mie o medalie d’aia, frumos colorată, chit că meritam deja coşcogea antena parabolică, nu un biet bănuţ cu panglică.

I-am hărţuit zi şi noapte, le-am făcut dosare cu amantele şi traseele zilnice. Nimic.
Începusem, sincer, să suspectez că bietele medalii nu sunt adevărate. Dar măcar o captură de ecran să-mi fi trimis…

Eram bolnav. Ce să fac? Mă visam noaptea şarlaznavurul lor preferat, ridichea lor uriaşă de care trăgeau cu toţii şi eu nu şi nu, ca politicienele noastre îmbiate la demisie. Dar vă rog, nu se poate, ştiţi… îngraşă!

Prea multe dimineţi m-au prins cu visele pustiite, precum coliba unchiului Chiliman din sectorul 1. Nici pasta de dinţi nu mai avea savoarea de altădată. Viaţa mea risca să se stingă pâlpâit. La fel şi traficul de pe blogul ajuns o troacă.

Şi atunci i-am condamnat pe toţi la moarte. Vorba vine, dar sună bine. Mi-am zis în sinea mea: dacă nu mă iubiţi, faceţi bine de mă respectaţi. Dacă nici asta nu vă iese, temeţi-vă!
De azi voi fi enolagayul vostru înfricoşător. Vae victis, yada, yada, Attila ante portas…

Când s-au aşezat la masa tratativelor erau cu toţii albi ca varul. Eram hitlerul lor autentic. Le-am invadat polonia. Asta a fost pohta ce-am pohtit. Şi singura posibilitate imaginabilă prin care evitau armaghedonul: noul meu blog care urma să se numească Condensatorul orăşenesc.

Takeover, nene. Les jeux sont faits. Rien ne va plus!

more at http://rezistenta.net