M-am băgat pe Instagram să arăt că Bucureștiul e mai tare decât multe alte orașe

FACT: în 2015, Instagram a explodat în România

La nivelul lui noiembrie 2015, peste 375.000 de conturi erau înregistrate în România, dintre care 223.000 erau active. Asta comparativ cu decembrie 2013, când erau doar 71.000 de utilizatori de Instagram din care doar 32.000 au fost activi. Asta înseamnă că din 2013 până în 2015, numărul de conturi românești de Instagram s-a multiplicat de aproape 5,3 ori! Ca atare, Instagram poate fi considerat, după Facebook, a doua cea mai importantă rețea de socializare din România. Twitter tot nu mișcă mare lucru pe la noi. Vezi statistici interesante despre Instagram în România aici.

CUM M-AM BĂGAT PE INSTAGRAM ↓

M-am hotărât să prin și eu trenul, așa că undeva în mai 2015, mi-am creat un cont de Instagram pe care am început să postez diverse poze din București. Am crescut încet-încet și în decembrie 2015 am atins prima mie de Like-uri la o postare, iar în ianuarie 2016 am depășit 3000 de Followers. Asta pentru că Instagram e mai sincer ca Facebook. Dacă te uiți pe tab-ul principal (Home), vezi un maxim de 200 din ultimele postări ale TUTUROR celor cărora le-ai dat Follow. Fără discriminare, fără să plătești ca să-ți apară postările în feed-ul altora.

Am observat că Bucureștiul e insuficient documentat pe Instagram și că prevalează pozele cu centrul vechi, Casa Poporului, apusuri pozate de peste tot și în general cadre de pe bulevardele principale. Prea puțină explorare a orașului autrentic, pentru care am militat din 2007 încoace. Așadar, mi-am propus să schimb situația asta. Am ales să mă concentrez pe postări despre arhitectură, să arăt eclectismul tipic bucureștean, adică sumedenia de stiluri de arhitectură utilizate în diverse epoci. De la neoclasic francez la art déco-ul interbelic și mai departe la modernismul postbelic, încerc să ilustrez cât mai multe fațete ale Capitalei. Nu îmi place să experimentez cu multe filtre, așa că am ales să folosesc un filtru călduț (rețetă personală) pentru unele poze și un alb-negru simplu, dar fin, pentru altele, menținând în ambele cazuri o granulație cuminte a pozei. Ca hashtag-uri, folosesc des #bucuresti #bucharest #romania #ig_bucharest #ig_romania #archilovers #archidaily #streetphotography și ale mele personale, #bucurestirealist #rezistentaurbana. Postez exclusiv în limba engleză, pentru ca informația (minimală, dar suficientă) să se ducă la cât mai mulți oameni, de toate naționalitățile.

Cei de la Citinerary.com m-au nominalizat în septembrie 2015 ca unul dintre Instagrammer-ii lor favoriți din România. Vezi aici articolul.

Am făcut o selecție a celor mai populare postări pe care le am până acum pe contul meu de Instagram și am ales strict poze cu peste 350 de Like-uri. Le găsești mai jos. Continue reading M-am băgat pe Instagram să arăt că Bucureștiul e mai tare decât multe alte orașe

Cum s-a văzut 1990 în Bucureștiul scăpat din comunism, în 20 de poze

→ CONTEXT

În 1990, japonezul Norihiro Haruta venea la București să vadă cum arată capitala unei țări proaspăt ieșită din lagărul socialist. Japonezul nu a prins în clișeele sale evenimentul major al anului 1990: Mineriada din 13-15 iunie. Atunci, forțele de ordine, susținute de mineri (la chemarea președintelui Consiliului Frontului Salvării Naționale, CFSN, Ion Iliescu, fost membru al Partidului Comunist Român, PCR), au intervenit în forță împotriva protestatarilor din Piața Universității și a populației civile. Turistul nu a imortalizat nici atmosfera din jurul “duminicii orbului”, adică ziua de 20 mai 1990, mai devreme în an, când au avut loc în România primele alegeri libere de după al Doilea Război Mondial. Televiziunea Română (televiziunea de stat) era controlată de putere – CFSN – și a ajutat masiv cu propagandă. Astfel, puterea instalată după 22 decembrie 1989 a fost validată oficial când FSN a câștigat alegerile.

Norihiro Haruta a fost la București în afara acestor perioade tulburi și a reușit să surprindă atmosfera bucureșteană dintre sau de după ele. S-a concentrat însă pe alte aspecte: edilitar-urbanistic, arhitectonic, uman. A surprins Bucureștiul postceaușist, aproape postapocaliptic. În 1990, au fost sistate lucrările la noul centru civic, începute în 1980. Centrul Capitalei României părea un decor distopian fără sens: maidane virane imense tronau lângă Piața Unirii, bulevarde noi bordate de blocuri monumentale își făcuseră loc prin inima orașului, iar pe locul cartierului Uranus din dealul Arsenalului trona Casa Republicii, neoficial Casa Poporului, pe atunci încă nedevenită Parlamentul României. Regimul Ceaușescu (1965-1989) lăsase urme adânci în țesutul urban și mutilase ireversibil zone istorice ale orașului. Nici în prezent, Bucureștiul nu-și revine din tragedia ceaușistă.

Acestea fiind zise, hai s-o luăm la picior cu Norihiro Haruta și să vedem pe unde s-a oprit ↓↓↓ Continue reading Cum s-a văzut 1990 în Bucureștiul scăpat din comunism, în 20 de poze

54 de poze din iarna lui ’54 la București care te-aruncă direct în nămeții de atunci

În 1954, orașul București, Capitala tinerei Republici Populare Romîne (RPR), a fost lovit de ceea ce avea să fie cea mai cruntă iarnă din secolul 20. Ai 54 de cadre din acele zile friguroase să te convingi ce nebunie a fost. Pozele sunt din arhiva Agerpres, care și-a trimis fotoreporterii pe străzi să documenteze evenimentele.

➲ CONTEXT

Marele Viscol a încremenit Bucureştii şi toată țara în prima săptămână din februarie 1954. Troienele au ajuns chiar şi la 5 metri înălţime în sud-est. Ca să nu moară de foame sau frig în casă, oamenii s-au mobilizat spectaculos. Au săpat tunele prin omăt, au cărat zăpada cu căruţele până la Dâmboviţa, până când stratul s-a mai netezit. Abia atunci au fost scoase tancurile Armatei, pentru că prin zăpada nebătătorită riscau să se răstoarne. După topirea nămeţilor, au fost găsite maşini acoperite de troiene şi care fuseseră strivite de şenile. Erau reguli clare de deszăpezire: „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întîi pe partea cu cele două linii de transport şi cîte un metru în plus, pe stînga şi pe dreapta”. Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane: „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!”

Mii de militari înarmaţi cu lopeţi au lucrat zi şi noapte pentru a elibera străzile. Pe bulevarde, camioanele Armatei adunau zăpada şi o aruncau în Dâmboviţa. Uzina Grozăveşti elimina apă caldă, iar zăpada se topea pentru că altfel exista pericolul să se formeze poduri de gheaţă. Primele maşini speciale de deszăpezire au fost aduse imediat după Marele Viscol din URSS. Funcţionarii au fost scoşi din birouri pentru a ajuta la deszăpezirea bulevardului Magheru şi la încărcarea camioanelor cu saci de făină pentru brutării, de la morile din oraş. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romîne a transmis, pe 4 februarie un comunicat prin care „toţi cetăţenii capabili de muncă” erau informaţi că erau „datori să participe la lucrările de deszăpezire şi de aprovizionare cu alimente a populaţiei”. Prin intermediul ziarului Scînteia, organul de presă al Partidului Muncitoresc Romîn (PMR), cetăţenilor li se amintea zilnic să-şi îndeplinească „datoria patriotică de a răspunde cu însufleţire chemării sfaturilor populare, contribuind la asigurarea normalizării circulaţiei şi aplicînd cu stricteţe măsurile adoptate în ceea ce priveşte economia de apă şi curent electric”.

Potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM), în februarie 1954 iarna a lovit cel mai puternic România. Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record în Bucureşti: 126 kilometri la oră. Un alt record consemnat în 3 februarie 1954 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp în 24 de ore, la Griviţa. (informații luate de pe Historia)

În 1954, România era sub conducerea PMR în cel mai negru deceniu al secolului 20 la noi. De-abia se împliniseră 6 ani – la final de decembrie 1953 – de la abdicarea forțată a Regelui Mihai, iar trupele de ocupație sovietică erau staționate aici. Au plecat abia 4 ani mai târziu, în 1958. Tragedia lovise lumea comunistă cu un an mai devreme, când în 1953, tătucul popoarelor și cel mai bun prieten al poporului român (conform propagandei regimului), Generalissimul Iosif Vissarionovici Stalin, liderul marii Uniuni Sovietice de la Răsărit, cea care biruise hitlerismul în război, Stalin cel nemuritor, murise. Doliu profund s-a așternut în RPR, dar conducătorul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej avea deja planuri de distanțare de sovietici, însă pe moment stalinismul era încă pe cai în România. Agitația din iarna grea de la București o completa pe aceea de la reeducarea, torturarea și/sau uciderea deținuților politici în lagăre, pușcării și colonii de muncă. Contestatarii regimului comunist făceau muncă silnică pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, început în acei ani. Revoluția burghezo-democratică izbândise în România, clasele exploatatoare din vremea monarhiei fuseseră răsturnate, iar poporul era liber și stăpân pe soarta lui, să-și clădească idealul de aur: comunismul.

Bucureștii lui 1954 nu apucaseră încă să fie modificați de reconstrucția postbelică, așa că vezi cum arăta orașul după război. În general, multe clădiri erau reparate și/sau vopsite, pentru a șterge urmele bombardamentelor din 1944. Înainte de acestea, cutremurul din noiembrie 1940 mai provocase și el ceva daune. Nu existau încă marile cartiere muncitorești, periferia Capitalei era eminamente rurală, nu apăruseră clădirile emblematice din perioada comunistă. Nu începuse treaba serioasă. În principiu, erau Bucureștii interbelici, acel oraș titrat cu clișeul obosit “Micul Paris” după care suspinăm, minus un număr de clădiri. Hai să o luăm la picior cu fotoreporterul Agerpres să vedem pe unde s-a oprit ↓↓↓ Continue reading 54 de poze din iarna lui ’54 la București care te-aruncă direct în nămeții de atunci

București Ghetou, file de jurnal

Bucureștenii care locuiesc mai ales în sectorul 3 au remarcat cu siguranță gardurile masive care se ridică pe lângă blocuri, împrejurul parcurilor și locurilor de joacă pentru copii, etc. Este o acțiune heirupistă începută de primarul de sector Robert Negoiță (PSD), un român mândru, dar incompetent, după toate semnele, în funcția publică pe care o ocupă. Domnul primar a efectuat în anul 2014 numeroase lucrări edilitare, nu toate necesare, multe chiar cu iz electoral, poate cele mai notorii fiind cele de pe bulevardul Unirii, unde nu avea ce căuta, întrucât acolo e jurisdicția Primăriei Generale. Primăria Sectorului 3 a fost amendată de Primăria Capitalei pentru intruziune. Atât, că în rest lucrările au continuat bine-mersi.

Revenind la gardurile de ghetou, este o acțiune care vizează atragerea simpatiei oamenilor cu gândire simplistă, adică a majorității. Gardurile înalte, ridicate foarte rapid (s-a lucrat zi și noapte cu o eficiență necaracteristică autorităților), îi liniștesc pe mulți bucureșteni, făcându-i să se simtă mai siguri în casele lor. Nimeni nu își pune problema esteticii, cum arată în anul 2014 o Capitală cu zone izolate cu garduri de închisoare. Nimeni nu își pune problema cheltuirii aberante a banului public pe proiecte neesențiale.

Nu există o listă reală a priorităților, primarul și cercul de firme interesate din jurul lui fac lista priorităților în funcție de materialele de livrat și profiturile de făcut, Consiliul Local aprobă, că doar are majoritate Puterea. Totul cu aprobarea populației în mare parte ignorantă. Totuși, mai există și o minoritate preocupată de administrarea defectuoasă a sectorului. Vedeți la finalul articolului ce răspuns incredibil a primit un cetățean care a îndrăznit să ridice capul și să întrebe.

Pentru mulți, gardurile lui Negoiță sunt apogeul civilizației urbane a epocii actuale. O soluți genială de a elimina criminalitatea, o soluție salvatoare venită de la un primar providențial. Să parcurgem o mică cronologie a gardurilor de ghetou care fac Bucureștii mai siguri. Comentariile sunt cele postate pe pagina noastră de Facebook la vremea respectivă. Continue reading București Ghetou, file de jurnal

Proteste în București: 16.01.2012


Da, centrul orasului Bucuresti este zguduit de lozinci si, ocazional, de huligani de cateva zile incoace. Totul a pronit de la scandalul Basescu-Arafat, deespre care a scris mai intai Mihai, apoi Buciuman, dupa care Mihai a comentat reactia Premierului. In ce ma priveste, nu voi comenta (inca) in amanunt evenimentele, dar vreau sa ma mandresc ca in sfarsit are si Rezistenta poze proprii – bune, proaste – cum or fi – din Piata Universitatii.

Asadar, primul set, mai mic, autor subsemnatul, dateaza din glorioasa zi de 13 ianuarie 2012, prima zi de proteste in Bucuresti, orele 15:00. Iata cum a inceput totul:

Oamenii incepusera sa se stranga in fata Carutei cu Paiate si a Teatrului National (in reconstructie).

Pancartele, la inceput mai putine.

In prima zi, am zarit si vajnicii “urmasi” ai Garzii de Fier – “Noua Dreapta”, cea mai anacronica “organizatie” de la noi. Aveau o problema cu masoneria, sau asa ceva. Bun.

In fine, pe esplanada TNB se putea circula bine.

Mai departe, avem poze mult mai interesante facute de Ilau (oarecum clandestin, cu telefonul) in seara de 15 ianuarie cu violentele de pe bd. Bratianu si de la Piata Unirii.

Si mai departe, poze “oficiale” facute de Dominus aseara, 16 ianuarie, in mijlocul manifestantilor. Sa le vedem pe toate! –>

Important! Ilau a facut urmatoarele poze inainte de ultima ofensiva a jandarmilor impotriva huliganilor, inspre miezul noptii.

Lucrurile degenereaza la Universitate.

 

Foc pe str. Halelor, la Piata Unirii.

 

Statia de masina din fata Hanului Manuc, devastata de “ultrasi”.

 

Intersectia bd. Bratianu cu bd. Coposu, la Piata Unirii – haos!

 

Pozele lui Dominus, ceva mai “linistite” – 16.01.2012:

 

Piata Universitatii – Km. 0 – Dialog si dezbatere

Piratul!!

 

Luam tara inapoi!

 

Caruta cu Paiate arboreaza un drapel regal.

 

Niste viermi.

 

Mai sus, tot mai sus!

 

Sicriul vesel.

 

Baia de multime iti va face bine.
Opriti istoria! Cobor la prima!

 

BASE, Y U NO RESIGN?

 

Spre bd. Bratianu, fara violente (deocamdata).

 

Primii fulgi.

 

Vanghelie?

 

Tic-tac.

 

more at http://rezistenta.net

Surpriza din Geneva!


Unul din orasele importante ale Elvetiei, alaturi de Berna si Zürich, este GENEVA. Gara Cornavin (centrala) din Geneva suporta un flux de 85.000 pasageri si 230 de trenuri pe zi. Chiar si asa, acest articol nu este despre gara aceasta. Este despre cat de surprins poate fi un bucurestean oarecum cunoscator al istoriei orasului sau, atunci cand intra in aceasta gara elvetiana.

Actuala Gara Cornavin, edificu impunator din Geneva, a fost finalizata in 1931. Modernismul cu influente art-deco este stilul predominant al cladirii care, dintr-un anumit unghi, poate semana cu Facultatea de Drept din Bucuresti. Ce se vede azi este a doua versiune a garii.

Vechea Gara Cornavin, mai modesta, data din 1858, fiind extinsa ulterior in 1873 si in 1893. Anul 1909 a marcat insa distrugerea ei, aceasta arzand intr-un incendiu. Zidurile de piatra ramase au fost demolate, iar holul central al noii gari a fost gata de-abia in 1929.

gara_genevaGara cea noua impresioneaza, la interior, prin niste fresce mari. Au fost realizate special pentru acest edificiu de catre pictorul Max Weber, elvetian din cantonul Aargau (numit si Argovia). Una din fresce, de exemplu, reprezinta ghetarul Bernina si un peisaj tipic, foarte pitoresc, din Alpii elvetieni. Continue reading Surpriza din Geneva!