Cum era pe vremuri la Fabrica de bere Luther și cum au distrus-o acum


În 1869, Principatele Române Unite aveau deja un nou domnitor, în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care îl înlocuise cu trei ani înainte pe Alexandru Ioan I (Cuza).

Vedere spre Cişmigiu în 1856, de Ludwig Angerer – via Radu Oltean.

Bucureştii aveau încă aerul patriarhal al unui târg oriental. Lipsită de clădiri publice şi instituţii puternice, Capitala Principatelor Unite a început sub Carol I o epocă de nemaivăzut progres. În capătul Podului de Pământ (actuală Calea Plevnei), Erhard Luther, prieten protestant al Domnitorului şi afacerist din Imperiul German, a ridicat fabrica română de bere cu abur care îi purta numele. –>

Fabrica Luther se constituia într-un complex de clădiri care, pe lângă halele industriale, includea şi o grădină de vară pentru angajaţi – „Eliseul Luther”, dispărut. Strada Elizeului, adiacentă fabricii, de aici îşi trage denumirea. Tot lângă fabrică se găsea şi casa în care locuia proprietarul, dispărută şi ea.

După 1881 şi ridicarea României la Rang de Regat, Erhard Luther a primit de la M. S. Regele Carol I, pentru fabrica pe care o administra, titlul de „Furnizor al Curţii Regale a României”.

Fabrica aflată în perimetrul delimitat de actuala Şosea a Orhideelor, Calea Plevnei, strada Fluviului şi bd. Dinicu Golescu producea una dintre cele mai celebre mărci de bere autohtone, Gambrinus. Era lider de piaţă la nivelul anilor 1870-1890. Pe locul doi se situa Fabrica de Bere „Oppler” (ulterior GIB), tot de origine germană.

 

Fabrica de Bere “Bragadiru”, în perioada de apogeu.

Fabrica Luther a început să piardă cotă de piaţă odată cu ascensiunea afacerii lui Dumitru Bragadiru, care îşi deschisese o fabrică în Rahova. Astfel, la schimbarea secolului din XIX în XX, cei doi competitori germani fuseseră întrecuţi de Bragadiru, din punct de vedere al volumelor de producţie şi al nivelului tehnologic. Luther îşi pierde şi titlul de „Furnizor al Curţii Regale” în favoarea competitorului său.

Mărci de bere produse la “Luther”.

Cu toate acestea, Luther a rămas pe piaţă, în postura de jucător mai mic, şi a reuşit să-şi menţină clientela fidelă chiar şi după moartea, în 1890, a fondatorului. Afacerea trece în administrarea Sofiei, soţia lui. În 1915, ea vinde fabrica unui afacerist transilvănean pe nume Carl Czell. Îmbunătăţirile tehnologice aduse de acesta cresc capacitatea de producţie a berii şi permit Fabricii Luther ca în perioada Primului Război Mondial (1916-1918) să producă siropuri şi sos de tomate.

Perioada interbelică a fost una de stabilitate pentru fabrica fondată în 1869. O fotografie din anii ’30 din intersecţia bulevardului Carol I cu strada R. Poincaré (actuală Academiei) conţine şi o firmă care anunţă un punct de desfacere al berii Luther – în incinta restaurantului „Trocadero”, situat în casa Oppler, aparţinând celuilalt industriaş.

Zona adiacentă fabricii a fost bombardată intens în 1944, întregul cartier Griviţa fiind grav afectat.

Însăşi fabrica Luther a fost afectată de bombardamentele aliate din primăvară. Radu Oltean furnizează în premieră fotografiile de mai sus, adevărate documente de război. Complexul fabricii a pierdut mai multe corpuri în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

În 1948, Fabrica de Bere „Erhard Luther” a fost naţionalizată, iar numele i-a fost schimbat în Întreprinderea de Bere Bucureşti – Fabrica „Griviţa”.

Aceasta a furnizat în continuare băutură în timpul dictaturii proletariatului, având numeroase punct de debit, cel mai probabil unul chiar lângă intrarea în fabrică, pe Şoseaua Orhideelor, într-una din casele de lângă complex.

Hala cu acoperiş verde, renovată de Heineken.

Fosta fabrică “Luther” s-a zbătut mult în perioada de tranziţie de după 1989. După câteva parteneriate şi asocieri nereuşite, a fost preluată în 2000 de Brau Union Romania, filială a grupului olandez Heineken.

Hala verde, văzută dinspre Şoseaua Orhideelor.

Hală veche dinspre str. Fluviului (st.) şi mascată de clădirea comunistă mai tânără (dr.).

Afacerea nu a mers bine: zona cvasi-centrală, proximitatea Gării Basarab, blocurile şi traficul intens îngreunau aprovizionarea. Astfel, în 2005, grupul a decis închiderea Fabricii Griviţa şi relocarea operaţiunilor la Constanţa şi Haţeg.

Clădire din complexul “Griviţa”.

 

Complexul Griviţa, înghiţit de Pasajul Basarab în construcţie. Vedere aeriană din vara anului 2009, de pe contul meu de Flickr.

Ruinându-se tot mai mult de la an la an, s-a pus problema demolării ei, în special în contextul ridicării Pasajului suprateran Basarab. Fabrica este însă clasată ca monument istoric, deşi fostul Primar General Adriean Videanu declarase că fosta fabrică nu ar trebui să fie o piedică în calea Pasajului Basarab.

Şoseaua Orhideelor la porţile Fabricii “Luther”. Pe aici va trece Pasajul suprateran Basarab.

În continuare, complexul Luther-Griviţa este abandonat, iar halele cu acoperişuri spectaculoase sunt ultimele „suveniruri” dintr-o epocă în care România era cu adevărat un punct important pe harta Europei.

Nu există nicio scuză pentru abandonarea unui obiectiv industrial atât de important. Chiar şi cu producţia oprită, un Muzeu al Industriei tot ar fi putut fi organizat. Mă gândesc la cazul Fabricii de Bere „Heineken” din Amsterdam, Olanda. Este şi muzeu, şi producător activ, în acelaşi timp.

Diferenţa de viziune constă în faptul că la noi, arhitectura veche industrială este considerată o povară ce opreşte progresul imobiliar, în timp ce afară, este valorificată şi exploatată pentru imensul potenţial turistic.

Nota Bene: Am folosit poze luate acum ceva vreme de pe net, asa ca nu mai stiu de unde provin. Daca va recunoasteti pozele, anuntati. Multumesc!

Update 2014Producătorul de bere Heineken România, companie cu afaceri de 265 mil. euro şi un profit net de aproape 42 mil. euro în 2012, a vândut la sfârşitul lui 2013 fosta fabrică Luther/Griviţa către un grup de investitori imobiliari din rândul cărora face parte şi Ionuţ Dumitrescu, fondator al firmei de consultanţă imobiliară Eurisko. Terenul cu o suprafaţă de 2,7 hectare din dreptul pasajului Basarab a fost scos la vânzare de la sfârşitul anului 2011, dar tranzacţia a fost finalizată abia în 2013, după ce Heineken a obţinut de la Primăria Municipiului Bucureşti aprobarea unui Plan Urbanistic Zonal care permite realizarea unor construcţii pe 70% din suprafaţa terenului, un CUT de 3 (coeficient de utilizare a terenului care permite realizarea de clădiri cu o suprafaţă de până la 81.000 mp) şi un regim de înălţime de până la 14 etaje (45 de metri). Info de aici.

Așadar, soarta încă unui complex industrial de epocă a fost decisă: ștergerea din istorie. Felicitări!

Pe Calea Rahovei, la Fabrica Bragadiru


România a fost cândva o ţară prosperă, datorită, şi în parte, marilor industriaşi precum Dumitru Bragadiru, Dumitru Mociorniţă, Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, ş.a. În Capitală se mai păstrează rămăşiţe ale gloriei industriale de odinioară, monumente de început de secol XX: Fabrica „Bragadiru” (Rahova), Fabrica „Luther” (Griviţa), Fabrica „Malaxa” (Faur), Moara lui Assan, Fabrica „Oppler” (GIB), etc. Cam toate (în afară de Oppler – dispărută) sunt astăzi în paragină, avariate, pe lânga bombardamente şi cutremure, de nepăsarea autorităţilor şi de indiferenţa specifică a bucureştenilor actuali faţă de monumentele istorice.

Urcând panta Căii Rahovei, înainte de a se ajunge la Vama Bucureşti-Antrepozite, pe partea stângă se observă un mare complex industrial aparent abandonat. Unele clădiri lipsesc, altele sunt în paragină şi toate se încadrează în peisajul dezolant al zonei, odată prosperă. Vorbim de Fabrica de Bere „Rahova”, fostă „Dumitru Bragadiru şi Fiii”.–>

Dumitru Marinescu, ulterior Marinescu Bragadiru, de origine modestă, şi-a construit averea pas cu pas, fără şiretlicuri. A început în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878). Iniţial, a construit o fabrică de alcool în comuna Bragadiru din judeţul Ilfov, lângă Bucureşti. Tot acolo a mai înălţat o şcoală şi o biserică.

Următorul pas a fost achiziţionarea terenului delimitat de Calea Rahovei şi bd. Maria (George Coşbuc), unde a ridicat celebra sa fabrică din Capitală, la concurenţă directă cu deja existentele Luther (Griviţa) şi Oppler (GIB), ambele de origine germană, foarte apreciate de consumatori.

Etichete de bere produsă de Fabrica “Bragadiru”, de sus în jos: 1900, 1910, 1940. Aflăm că fabrica era şi Furnizor al Curţii Regale.

Începutul secolului XX a prins Fabrica “Bragadiru” cu dotări tehnologice de ultimă generaţie la acea dată şi cu o producţie care o depăşea pe cea a competitorilor, cumulată. Complexul fabricii includea, printre altele, o sală de proiecţii („cinema”), magazine şi o sală de bal, în interiorul Palatului Cultural. Patronul avea o grijă deosebită faţă de angajaţii săi. Originea săracă îl făcea pe Dumitru Bragadiru să înţeleagă exact situaţia muncitorilor.

Palatul Bragadiru în 1911.
Detaliu de interior – Palatul Bragadiru, de Alex Gâlmeanu.

Palatul Cultural, un club al muncitorilor, se dorea a fi un loc în care aceştia să se relaxeze şi să se distreze. Cunoscut ulterior drept „Palatul Bragadiru”, construcţia care urcă panta Căii Rahovei este una remarcabilă, ridicată între 1905 şi 1911. Cupolele sale dominau casele negustoreşti cu prăvălii de pe partea opusă a drumului şi creau o perspectivă deosebită spre zona puternic comercială din imediata vecinătate.

Dumitru Marinescu Bragadiru s-a stins în 1915, fabuloasa sa afacere şi averea aferentă fiind administrate în continuare de Dumitru, fiul său cel mare. Conservele şi berea produse de marea fabrică erau promovate în multe din publicaţiile vremii. Reclame cu Bragadiru apăreau şi în Catalogul Abonaţilor S.A.R. de Telefoane: Bucureşti şi jud. Ilfov, cum sunt cazurile de mai sus, din anii 1937 şi 1938.

Foto via Radu Oltean.

Punctele de desfacere a mărfurilor livrate din Calea Rahovei nr. 157 variau de la pieţele centrale, magazinele şi cârciumile cunoscute, până la bodegi periferice, precum cea din şoseaua Vitanului, fotografiată în anii ’30.

După o perioadă de prosperitate în interbelic, în România a început al Doilea Război Mondial (1941-1945), cu tot ce înseamnă o conflagraţie: bombardamente, nesiguranţă, falimente. După război, membrii familiei Bragadiru rămaşi în ţară au fost închişi de noile autorităţi comuniste, cei din străinătate rămânând în exil.

Hala dinspre Calea Rahovei în zilele noastre, cu frontonul încă gol – numele fondatorului a rămas şters. În culori fistichii, hala adăposteşte un magazin de decoraţiuni interioare, care sfidează legile economiei: nu are vad comercial, este situat într-o zonă săracă, vinde articole scumpe, şi totuşi se menţine pe linia de plutire!

După o instaurare cu forţa a Republicii Populare la 30 decembrie 1947, s-a dezlănţuit furia comunistă. Astfel, la 11 iunie 1948 a fost naţionalizată întreaga industrie din România. Fabrica de Bere şi Conserve „Dumitru Bragadiru şi Fiii” a fost redenumită Fabrica de Bere „Rahova”, iar numele întemeietorului a fost şters cu furie proletară de pe frontispiciu.

Calea Rahovei la Casa de Cultură în 1978 – o zonă comercială normală. Foto: Dan Vartanian.
Aproximativ aceeaşi imagine în 2008 – peisaj dezolant, maidane şi drum pustiu.

Clubul fabricii – Palatul Bragadiru – a devenit Casa de Cultură „V. I. Lenin”, după reîmpărţirea Capitalei în opt raioane, după modelul sovietic. Fabrica de Bere „Rahova” a continuat să producă şi în perioada comunistă – cu mult mai mult decât în perioada regimului burghezo-moşieresc, spun statisticile vremii.

Calea Rahovei cobora pe lângă Palatul Bragadiru şi mergea până la intersecţia cu Splaiul Independenţei, la fostul Pod Rahova, lângă Palatul Justiţiei.

Un punct de debit destul de cunoscut era cel de la intersecţia Căii Rahovei cu strada Sabinelor, unde se formează un mic scuar, chiar lângă fabrică. Firma ruginită se mai vede şi astăzi, atârnând de casa abandonată.

Privind înapoi spre fostul Palat Bragadiru dinspre scuarul Sabinelor în 1978, se văd Calea Rahovei încă pavată cu piatră cubică, precum şi casele de vis-a-vis de Casa de Cultură Lenin.

Aproximativ aceeaşi perspectivă luată în anul 2008 arată transformări şocante: zona este abandonată şi izolată. Locul caselor de pe stânga a fost luat de un maidan cu bălării si giganticul Palat al Ştiinţei, noua Casă a Academiei, încă neterminată.

Privind dinspre Palatul Bragadiru spre strada Sabinelor (sus), aliniamentul trotuarului din faţa fostelor case se vede încă. Jos, Casa Academiei văzută dinspre str. Sabinelor.

Corpuri de clădiri văzute dinspre Calea Rahovei.

Declinul dramatic al întregii zone a Fabricii Bragadiru, dar şi al Căii Rahovei până la Piaţa Chirigiu a început în anii ’80 ai secolului trecut, odată cu demolările masive şi construcţia noului Centru Civic, proiect megalomanic al dictatorului Ceauşescu. Noua Casă a Academiei (ridicată din ordinul Elenei Ceauşescu), acest „pui” al Casei Republicii a distrus micile străduţe care mergeau înspre Calea 13 Septembrie dinspre Calea Rahovei. Calea Rahovei a fost secţionată în 3 de noile bulevarde.

După 1990, fabrica Bragadiru a intrat în paragină. Privatizată în 1998, a continuat să se degradeze, în ciuda dorinţei exprimate de moştenitorii industriaşului de a o prelua şi restaura. Cererea de restituire din 1994 a fost respinsă, pe motivul inexistenţei vreunui temei legal pentru un astfel de transfer.

Hala dinspre Calea Rahovei văzută dinspre Vama Bucureşti-Antrepozite – intersecţia cu str. Uranus.

Descendenţii lui Dumitru Bragadiru au reuşit să obţină doar Palatul din Calea Rahovei, după anul 2000. L-au reparat, iar în prezent aici se găseşte sala de baluri „Colosseum”, unde se organizează diverse evenimente. Din cauza maidanului lăsat în urmă de demolări şi a construcţiei noii Academii şi a blocurilor, această secţiune din Calea Rahovei este astăzi moartă din punct de vedere comercial. Cafeneaua deschisă la parterul Palatului Bragadiru a dat rapid faliment, neexistând vad comercial, doar haite sălbatice de câini maidanezi.

Halele de la bd. George Coşbuc, văzute dinspre Piaţa Regina Maria.
Nu tot zidul a fost renovat – aici este un zid de panoplie, care maschează întreruperea frontului continuu de la bulevard.
Vedere din bd. George Coşbuc, înspre şoseaua Viilor (sus) şi înspre Piaţa Regina Maria (jos).
Intrarea Fabricii “Bragadiru” dinspre bd. Coşbuc şi Piaţa de Flori.

Cât despre fabrică, bucăţi din aceasta sunt demolate pe furiş, noaptea, pentru că se urmăreşte ridicarea unui complex comercial acolo – Halls American Mall. Câteva corpuri de clădire au dispărut deja, şi în prezent, se toarnă fundaţii pentru construcţii noi în perimetrul fostei fabrici. Unele din corpurile rămase în picioare au fost renovate în culori dubioase.

În prezent, Fabrica Bragadiru este în plină transformare şi nu ne rămâne decât să aşteptăm să vedem ce va face modernitatea dintr-un simbol decăzut al prosperităţii interbelice a României.

Mai multe detalii găsiţi şi în articolul despre aceeaşi fabrică din ziarul “Ring”.