54 de poze din iarna lui ’54 la București care te-aruncă direct în nămeții de atunci

În 1954, orașul București, Capitala tinerei Republici Populare Romîne (RPR), a fost lovit de ceea ce avea să fie cea mai cruntă iarnă din secolul 20. Ai 54 de cadre din acele zile friguroase să te convingi ce nebunie a fost. Pozele sunt din arhiva Agerpres, care și-a trimis fotoreporterii pe străzi să documenteze evenimentele.

➲ CONTEXT

Marele Viscol a încremenit Bucureştii şi toată țara în prima săptămână din februarie 1954. Troienele au ajuns chiar şi la 5 metri înălţime în sud-est. Ca să nu moară de foame sau frig în casă, oamenii s-au mobilizat spectaculos. Au săpat tunele prin omăt, au cărat zăpada cu căruţele până la Dâmboviţa, până când stratul s-a mai netezit. Abia atunci au fost scoase tancurile Armatei, pentru că prin zăpada nebătătorită riscau să se răstoarne. După topirea nămeţilor, au fost găsite maşini acoperite de troiene şi care fuseseră strivite de şenile. Erau reguli clare de deszăpezire: „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întîi pe partea cu cele două linii de transport şi cîte un metru în plus, pe stînga şi pe dreapta”. Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane: „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!”

Mii de militari înarmaţi cu lopeţi au lucrat zi şi noapte pentru a elibera străzile. Pe bulevarde, camioanele Armatei adunau zăpada şi o aruncau în Dâmboviţa. Uzina Grozăveşti elimina apă caldă, iar zăpada se topea pentru că altfel exista pericolul să se formeze poduri de gheaţă. Primele maşini speciale de deszăpezire au fost aduse imediat după Marele Viscol din URSS. Funcţionarii au fost scoşi din birouri pentru a ajuta la deszăpezirea bulevardului Magheru şi la încărcarea camioanelor cu saci de făină pentru brutării, de la morile din oraş. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romîne a transmis, pe 4 februarie un comunicat prin care „toţi cetăţenii capabili de muncă” erau informaţi că erau „datori să participe la lucrările de deszăpezire şi de aprovizionare cu alimente a populaţiei”. Prin intermediul ziarului Scînteia, organul de presă al Partidului Muncitoresc Romîn (PMR), cetăţenilor li se amintea zilnic să-şi îndeplinească „datoria patriotică de a răspunde cu însufleţire chemării sfaturilor populare, contribuind la asigurarea normalizării circulaţiei şi aplicînd cu stricteţe măsurile adoptate în ceea ce priveşte economia de apă şi curent electric”.

Potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM), în februarie 1954 iarna a lovit cel mai puternic România. Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record în Bucureşti: 126 kilometri la oră. Un alt record consemnat în 3 februarie 1954 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp în 24 de ore, la Griviţa. (informații luate de pe Historia)

În 1954, România era sub conducerea PMR în cel mai negru deceniu al secolului 20 la noi. De-abia se împliniseră 6 ani – la final de decembrie 1953 – de la abdicarea forțată a Regelui Mihai, iar trupele de ocupație sovietică erau staționate aici. Au plecat abia 4 ani mai târziu, în 1958. Tragedia lovise lumea comunistă cu un an mai devreme, când în 1953, tătucul popoarelor și cel mai bun prieten al poporului român (conform propagandei regimului), Generalissimul Iosif Vissarionovici Stalin, liderul marii Uniuni Sovietice de la Răsărit, cea care biruise hitlerismul în război, Stalin cel nemuritor, murise. Doliu profund s-a așternut în RPR, dar conducătorul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej avea deja planuri de distanțare de sovietici, însă pe moment stalinismul era încă pe cai în România. Agitația din iarna grea de la București o completa pe aceea de la reeducarea, torturarea și/sau uciderea deținuților politici în lagăre, pușcării și colonii de muncă. Contestatarii regimului comunist făceau muncă silnică pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, început în acei ani. Revoluția burghezo-democratică izbândise în România, clasele exploatatoare din vremea monarhiei fuseseră răsturnate, iar poporul era liber și stăpân pe soarta lui, să-și clădească idealul de aur: comunismul.

Bucureștii lui 1954 nu apucaseră încă să fie modificați de reconstrucția postbelică, așa că vezi cum arăta orașul după război. În general, multe clădiri erau reparate și/sau vopsite, pentru a șterge urmele bombardamentelor din 1944. Înainte de acestea, cutremurul din noiembrie 1940 mai provocase și el ceva daune. Nu existau încă marile cartiere muncitorești, periferia Capitalei era eminamente rurală, nu apăruseră clădirile emblematice din perioada comunistă. Nu începuse treaba serioasă. În principiu, erau Bucureștii interbelici, acel oraș titrat cu clișeul obosit “Micul Paris” după care suspinăm, minus un număr de clădiri. Hai să o luăm la picior cu fotoreporterul Agerpres să vedem pe unde s-a oprit ↓↓↓ Continue reading 54 de poze din iarna lui ’54 la București care te-aruncă direct în nămeții de atunci

RIP Școala Comunală Dudești

Vechiul cartier Dudești a dat naștere multor legende urbane în București. Fostele moșii ale boierilor din familia Dudescu au devenit o mahala a Capitalei României. Pe-aici se găseau pe vremuri cartierul rău-famat Crucea de Piatră, cu bordeluri, dar și neguțători evrei cu prăvălii pitorești. Zona avea și o latură industrială: mai multe fabrici, majoritatea dispărute în prezent. Astăzi, depoul RATB Dudești se păstrează ca martor al localizării inițiale – la periferia Capitalei interbelice. Mai încolo de depou începea comuna suburbană Dudești-Cioplea (înglobată ulterior în cartierul Balta-Albă – Titan, în anii ’60). Ca orice așezare, comuna Dudești avea și o școală unde învățau copiii. Școala se găsea în bariera Dristorului, în capătul Căii Dudești și era găzduită de o clădire foarte impunătoare la acea dată. Face parte din prima generație se școli primare bucureștene. În aceeași categorie includem Școala Mântuleasa și Școala “Cuibu’ cu Barză”.

mantuleasaȘcoala Mântuleasa, de pe strada omonimă, era cea mai veche din București. Clădirea de la nr. 7-9 fusese fondată în anul 1826. Aici a învățat scriitorul Mircea Eliade și de aceste locuri este legată acțiunea nuvelei „Strada Mântuleasa”. Școala și clădirile adiacente au fost demolate în 2002, fără aviz de la Ministerul Culturii si Cultelor. Proprietarii au vrut să construiasca aici un turn de 17 etaje și au obținut aprobare de la Primaria Sectorului 3 în 2009, semnată de arhitectul-șef de sector, Ștefan Dumitrașcu, însa planul urbanistic de detaliu care dădea undă verde construcției a fost anulat de Consiliul Local de sector în urma mobilizării vecinilor afectați și presei. Vorbim de o zonă protejată. Proprietarii au revenit în 2010, cerând atunci permisiunea să construiască un bloc de 8 etaje. Nici acesta nu a fost aprobat. În prezent, s-a venit cu o nouă propunere, de bloc de 6 etaje, însă acesta nu respectă regimul de înălțime (max. 13 metri), gradul de ocupare a parcelei și distanța de bun-simț față de clădirile vecine.

scoala ciubu cu barzaȘcoala “Cuibu’ cu Barză” se găsește pe strada Știrbei-Vodă. Fondată în 1881, a trecut prin cutremure, războaie și fel de fel de regimuri politice. Cunoscută ca Școala de Muzică și Arte Plastice nr. 3, își ia numele de la biserica vecină, Sf. Ștefan – “Cuibu’ cu Barză”. În anii ’80, parte a sistematizării ceaușiste a Capitalei, segmentul din str. Știrbei-Vodă cuprins între Podul Eroilor și strada Berzei a fost supralărgit. S-au demolat multe clădiri valoroase (Institutul de Metrologie, de exemplu), a fost translatată biserica și s-au ridicat blocuri masive și anoste. Școala a supraviețuit, alături de Judecătoria Sectorului 4. A fost lăsată în paragină după 1990 până la punctul în care se credea că va fi demolată. În ultimii ani și cu multe eforturi, a fost consolidată, modernizată și renovată.

scoala_dudLa 3 ani după reforma lui Alexandru Ioan Cuza și în al doilea an pe Tronul Principatelor Unite al Principelui Carol (viitor Rege Carol I), în mahalaua Dudești se ridica o școală. Școala cunoscută azi sub nr. 80 a fost fondată pe 1 mai 1867, prin Ordinul Ministrului Școalelor nr. 10946/04/1867. În prezent, acest edificiu-martor al transformărilor profunde prin care a trecut Capitala este în agonie: după demolarea parțială, urmează să fie transformat într-un kitsch pseudo-modern, culmea, sediu administrativ al sectorului 3! Povestea Școlii Comunale Dudești, un edificiu public nepromovat de care mulți habar nu au, face obiectul acestui articol. Vedem cum a trecut școala prin trei secole de existență și cum o tratează contemporanii noștri, mai ales cei aflați în funcții de decizie. Continue reading RIP Școala Comunală Dudești