54 de poze din iarna lui ’54 la București care te-aruncă direct în nămeții de atunci

În 1954, orașul București, Capitala tinerei Republici Populare Romîne (RPR), a fost lovit de ceea ce avea să fie cea mai cruntă iarnă din secolul 20. Ai 54 de cadre din acele zile friguroase să te convingi ce nebunie a fost. Pozele sunt din arhiva Agerpres, care și-a trimis fotoreporterii pe străzi să documenteze evenimentele.

➲ CONTEXT

Marele Viscol a încremenit Bucureştii şi toată țara în prima săptămână din februarie 1954. Troienele au ajuns chiar şi la 5 metri înălţime în sud-est. Ca să nu moară de foame sau frig în casă, oamenii s-au mobilizat spectaculos. Au săpat tunele prin omăt, au cărat zăpada cu căruţele până la Dâmboviţa, până când stratul s-a mai netezit. Abia atunci au fost scoase tancurile Armatei, pentru că prin zăpada nebătătorită riscau să se răstoarne. După topirea nămeţilor, au fost găsite maşini acoperite de troiene şi care fuseseră strivite de şenile. Erau reguli clare de deszăpezire: „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întîi pe partea cu cele două linii de transport şi cîte un metru în plus, pe stînga şi pe dreapta”. Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane: „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!”

Mii de militari înarmaţi cu lopeţi au lucrat zi şi noapte pentru a elibera străzile. Pe bulevarde, camioanele Armatei adunau zăpada şi o aruncau în Dâmboviţa. Uzina Grozăveşti elimina apă caldă, iar zăpada se topea pentru că altfel exista pericolul să se formeze poduri de gheaţă. Primele maşini speciale de deszăpezire au fost aduse imediat după Marele Viscol din URSS. Funcţionarii au fost scoşi din birouri pentru a ajuta la deszăpezirea bulevardului Magheru şi la încărcarea camioanelor cu saci de făină pentru brutării, de la morile din oraş. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romîne a transmis, pe 4 februarie un comunicat prin care „toţi cetăţenii capabili de muncă” erau informaţi că erau „datori să participe la lucrările de deszăpezire şi de aprovizionare cu alimente a populaţiei”. Prin intermediul ziarului Scînteia, organul de presă al Partidului Muncitoresc Romîn (PMR), cetăţenilor li se amintea zilnic să-şi îndeplinească „datoria patriotică de a răspunde cu însufleţire chemării sfaturilor populare, contribuind la asigurarea normalizării circulaţiei şi aplicînd cu stricteţe măsurile adoptate în ceea ce priveşte economia de apă şi curent electric”.

Potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM), în februarie 1954 iarna a lovit cel mai puternic România. Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record în Bucureşti: 126 kilometri la oră. Un alt record consemnat în 3 februarie 1954 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp în 24 de ore, la Griviţa. (informații luate de pe Historia)

În 1954, România era sub conducerea PMR în cel mai negru deceniu al secolului 20 la noi. De-abia se împliniseră 6 ani – la final de decembrie 1953 – de la abdicarea forțată a Regelui Mihai, iar trupele de ocupație sovietică erau staționate aici. Au plecat abia 4 ani mai târziu, în 1958. Tragedia lovise lumea comunistă cu un an mai devreme, când în 1953, tătucul popoarelor și cel mai bun prieten al poporului român (conform propagandei regimului), Generalissimul Iosif Vissarionovici Stalin, liderul marii Uniuni Sovietice de la Răsărit, cea care biruise hitlerismul în război, Stalin cel nemuritor, murise. Doliu profund s-a așternut în RPR, dar conducătorul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej avea deja planuri de distanțare de sovietici, însă pe moment stalinismul era încă pe cai în România. Agitația din iarna grea de la București o completa pe aceea de la reeducarea, torturarea și/sau uciderea deținuților politici în lagăre, pușcării și colonii de muncă. Contestatarii regimului comunist făceau muncă silnică pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, început în acei ani. Revoluția burghezo-democratică izbândise în România, clasele exploatatoare din vremea monarhiei fuseseră răsturnate, iar poporul era liber și stăpân pe soarta lui, să-și clădească idealul de aur: comunismul.

Bucureștii lui 1954 nu apucaseră încă să fie modificați de reconstrucția postbelică, așa că vezi cum arăta orașul după război. În general, multe clădiri erau reparate și/sau vopsite, pentru a șterge urmele bombardamentelor din 1944. Înainte de acestea, cutremurul din noiembrie 1940 mai provocase și el ceva daune. Nu existau încă marile cartiere muncitorești, periferia Capitalei era eminamente rurală, nu apăruseră clădirile emblematice din perioada comunistă. Nu începuse treaba serioasă. În principiu, erau Bucureștii interbelici, acel oraș titrat cu clișeul obosit “Micul Paris” după care suspinăm, minus un număr de clădiri. Hai să o luăm la picior cu fotoreporterul Agerpres să vedem pe unde s-a oprit ↓↓↓ Continue reading 54 de poze din iarna lui ’54 la București care te-aruncă direct în nămeții de atunci

Mazăre Fashion Show și-un vot estival

Colorata, azi e gata!
Cel mai primar bestial, direct de pe litoral!
Dăm Mazăre la popor!

DSC_6759C O M U N I C A T

Biroul Electoral al Rezistenței Urbane a finalizat în decursul nopții numărătoarea voturilor de la Mazăre Fashion Show, alegerile estivale în care bucureștenii și non-constănțenii în general au putut să voteze în sfârșit cu primarul Constanței, Radu Mazăre! Mai precis, să îi voteze costumațiile.

DSC_6763Votarea s-a desfășurat fără incidente, opțiunea pentru costumul favorit exprimându-se fie prin lipirea unui abțibild alb pe fotografia corespunzătoare, fie prin marcarea cu pixul cu un “x” a acesteia, fie prin lipirea unei bucăți de scotch pe fotografia preferată (după terminarea abțibildurilor).

20140727_121458_HDRMai jos, câteva date relevante după încheierea acestui exercițiu estival și clasamentul final: Continue reading Mazăre Fashion Show și-un vot estival

Cum era pe vremuri la Fabrica de bere Luther și cum au distrus-o acum


În 1869, Principatele Române Unite aveau deja un nou domnitor, în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care îl înlocuise cu trei ani înainte pe Alexandru Ioan I (Cuza).

Vedere spre Cişmigiu în 1856, de Ludwig Angerer – via Radu Oltean.

Bucureştii aveau încă aerul patriarhal al unui târg oriental. Lipsită de clădiri publice şi instituţii puternice, Capitala Principatelor Unite a început sub Carol I o epocă de nemaivăzut progres. În capătul Podului de Pământ (actuală Calea Plevnei), Erhard Luther, prieten protestant al Domnitorului şi afacerist din Imperiul German, a ridicat fabrica română de bere cu abur care îi purta numele. –>

Fabrica Luther se constituia într-un complex de clădiri care, pe lângă halele industriale, includea şi o grădină de vară pentru angajaţi – „Eliseul Luther”, dispărut. Strada Elizeului, adiacentă fabricii, de aici îşi trage denumirea. Tot lângă fabrică se găsea şi casa în care locuia proprietarul, dispărută şi ea.

După 1881 şi ridicarea României la Rang de Regat, Erhard Luther a primit de la M. S. Regele Carol I, pentru fabrica pe care o administra, titlul de „Furnizor al Curţii Regale a României”.

Fabrica aflată în perimetrul delimitat de actuala Şosea a Orhideelor, Calea Plevnei, strada Fluviului şi bd. Dinicu Golescu producea una dintre cele mai celebre mărci de bere autohtone, Gambrinus. Era lider de piaţă la nivelul anilor 1870-1890. Pe locul doi se situa Fabrica de Bere „Oppler” (ulterior GIB), tot de origine germană.

 

Fabrica de Bere “Bragadiru”, în perioada de apogeu.

Fabrica Luther a început să piardă cotă de piaţă odată cu ascensiunea afacerii lui Dumitru Bragadiru, care îşi deschisese o fabrică în Rahova. Astfel, la schimbarea secolului din XIX în XX, cei doi competitori germani fuseseră întrecuţi de Bragadiru, din punct de vedere al volumelor de producţie şi al nivelului tehnologic. Luther îşi pierde şi titlul de „Furnizor al Curţii Regale” în favoarea competitorului său.

Mărci de bere produse la “Luther”.

Cu toate acestea, Luther a rămas pe piaţă, în postura de jucător mai mic, şi a reuşit să-şi menţină clientela fidelă chiar şi după moartea, în 1890, a fondatorului. Afacerea trece în administrarea Sofiei, soţia lui. În 1915, ea vinde fabrica unui afacerist transilvănean pe nume Carl Czell. Îmbunătăţirile tehnologice aduse de acesta cresc capacitatea de producţie a berii şi permit Fabricii Luther ca în perioada Primului Război Mondial (1916-1918) să producă siropuri şi sos de tomate.

Perioada interbelică a fost una de stabilitate pentru fabrica fondată în 1869. O fotografie din anii ’30 din intersecţia bulevardului Carol I cu strada R. Poincaré (actuală Academiei) conţine şi o firmă care anunţă un punct de desfacere al berii Luther – în incinta restaurantului „Trocadero”, situat în casa Oppler, aparţinând celuilalt industriaş.

Zona adiacentă fabricii a fost bombardată intens în 1944, întregul cartier Griviţa fiind grav afectat.

Însăşi fabrica Luther a fost afectată de bombardamentele aliate din primăvară. Radu Oltean furnizează în premieră fotografiile de mai sus, adevărate documente de război. Complexul fabricii a pierdut mai multe corpuri în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

În 1948, Fabrica de Bere „Erhard Luther” a fost naţionalizată, iar numele i-a fost schimbat în Întreprinderea de Bere Bucureşti – Fabrica „Griviţa”.

Aceasta a furnizat în continuare băutură în timpul dictaturii proletariatului, având numeroase punct de debit, cel mai probabil unul chiar lângă intrarea în fabrică, pe Şoseaua Orhideelor, într-una din casele de lângă complex.

Hala cu acoperiş verde, renovată de Heineken.

Fosta fabrică “Luther” s-a zbătut mult în perioada de tranziţie de după 1989. După câteva parteneriate şi asocieri nereuşite, a fost preluată în 2000 de Brau Union Romania, filială a grupului olandez Heineken.

Hala verde, văzută dinspre Şoseaua Orhideelor.

Hală veche dinspre str. Fluviului (st.) şi mascată de clădirea comunistă mai tânără (dr.).

Afacerea nu a mers bine: zona cvasi-centrală, proximitatea Gării Basarab, blocurile şi traficul intens îngreunau aprovizionarea. Astfel, în 2005, grupul a decis închiderea Fabricii Griviţa şi relocarea operaţiunilor la Constanţa şi Haţeg.

Clădire din complexul “Griviţa”.

 

Complexul Griviţa, înghiţit de Pasajul Basarab în construcţie. Vedere aeriană din vara anului 2009, de pe contul meu de Flickr.

Ruinându-se tot mai mult de la an la an, s-a pus problema demolării ei, în special în contextul ridicării Pasajului suprateran Basarab. Fabrica este însă clasată ca monument istoric, deşi fostul Primar General Adriean Videanu declarase că fosta fabrică nu ar trebui să fie o piedică în calea Pasajului Basarab.

Şoseaua Orhideelor la porţile Fabricii “Luther”. Pe aici va trece Pasajul suprateran Basarab.

În continuare, complexul Luther-Griviţa este abandonat, iar halele cu acoperişuri spectaculoase sunt ultimele „suveniruri” dintr-o epocă în care România era cu adevărat un punct important pe harta Europei.

Nu există nicio scuză pentru abandonarea unui obiectiv industrial atât de important. Chiar şi cu producţia oprită, un Muzeu al Industriei tot ar fi putut fi organizat. Mă gândesc la cazul Fabricii de Bere „Heineken” din Amsterdam, Olanda. Este şi muzeu, şi producător activ, în acelaşi timp.

Diferenţa de viziune constă în faptul că la noi, arhitectura veche industrială este considerată o povară ce opreşte progresul imobiliar, în timp ce afară, este valorificată şi exploatată pentru imensul potenţial turistic.

Nota Bene: Am folosit poze luate acum ceva vreme de pe net, asa ca nu mai stiu de unde provin. Daca va recunoasteti pozele, anuntati. Multumesc!

Update 2014Producătorul de bere Heineken România, companie cu afaceri de 265 mil. euro şi un profit net de aproape 42 mil. euro în 2012, a vândut la sfârşitul lui 2013 fosta fabrică Luther/Griviţa către un grup de investitori imobiliari din rândul cărora face parte şi Ionuţ Dumitrescu, fondator al firmei de consultanţă imobiliară Eurisko. Terenul cu o suprafaţă de 2,7 hectare din dreptul pasajului Basarab a fost scos la vânzare de la sfârşitul anului 2011, dar tranzacţia a fost finalizată abia în 2013, după ce Heineken a obţinut de la Primăria Municipiului Bucureşti aprobarea unui Plan Urbanistic Zonal care permite realizarea unor construcţii pe 70% din suprafaţa terenului, un CUT de 3 (coeficient de utilizare a terenului care permite realizarea de clădiri cu o suprafaţă de până la 81.000 mp) şi un regim de înălţime de până la 14 etaje (45 de metri). Info de aici.

Așadar, soarta încă unui complex industrial de epocă a fost decisă: ștergerea din istorie. Felicitări!