Da, am avut Piața Marx-Engels în București!


Dincolo de zona Garii de Nord, in continuarea cartierului Grivita, se intind Bucurestii Noi, dupa cum indica si bulevardul principal. Este o fosta comuna suburbana devenita cartier al capitalei, extins si modernizat in in anii comunismului. In aceasta zona am gasit ceva surprinzator, de care nu stiam pana acum. –>

1950s-1960s-buc-noi
La inceputul anilor ’50, cand Romania populara isi revenea dupa al Doilea Razboi Mondial, a inceput constructia de locuinte muncitoresti, mai intai ca microraioane experimentale. Astfel, in 1953-1955, a aparut un ansamblu de locuinte de inspiratie sovietica/stalinista pe bd. Bucurestii Noi, ansamblu cu care Capitala RPR se mandrea pe ilustratele postale.

1956-cinema-infratirea-intre-popoare-buc-noi-teatrul-masca
Cinematograful “Infratirea intre popoare”, nou-nout in 1956

Ansamblul este alcatuit dintr-o serie de blocuri de joasa inaltime, dispuse simetric. Punctul central il constituie o cladire ce aduce un pic cu vechiul Teatru National. Este vorba de Cinematograful “Infratirea intre popoare”, un nume propagandistic care reflecta perfect ideologia regimului de democratie populara. In ilustrata de mai sus (anii ’60), cladirea arata in principiu ca la inaugurare.

Elementele neoclasicizante, specifice arhitecturii staliniste, negau progresul modernist interbelic si duceau limbajul estetic spre un paseism clar, o intoarcere la vremurile de dinaintea avangardei din primele decenii ale secolului 20. Propaganda era prezenta oriunde, asa ca pe fatada cladirii se poate remarca motivul repetitiv al stelei socialiste in 5 colturi.

1960s-buc-noi
Anii au inceput sa se scurga peste complexul de cladiri si albumele familiior mutate aici au inceput sa se umple de poze. Iata una dintr-o colectie personala din acel deceniu.

“Bomba” a venit atunci cand, scotocind prin Arhivele Nationale, am dar peste un act important pentru istoria orasului. Decretul nr. 193/1971 al Consiliului de Stat al RSR atribuia scuarului din fata Cinematografului “Infratirea intre popoare” denumirea de Piata Karl Marx-Friederich Engels!

Asadar, am avut si in Bucuresti un loc public numit dupa parintii socialismului stiintific, asa cum era regula in toate tarile din spatele Cortinei de Fier. Karl Marx (dr.) si Friederich Engels (st.) au capatat, in anii hegemoniei URSS, statui peste statui, nume de strazi si piete in toti satelitii Uniunii Sovietice.

Decretul este semnat de Presedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste Romania, Nicolae Ceausescu, inca nedevenit intaiul Presedinte al Republicii pe atunci (evenimentul a avut loc trei ani mai tarziu, in 1974).

Foaia principala a Decretului, prinsa cu snur tricolor intr-o mapa ingrijita purtand pe ea stema socialista, are si o anexa. In anexa, este desenata in tus configuratia simplificata a zonei, ca suport pentru textul decretului.

La mijlocul anilor ’60, viitoarea Piata Marx-Engels era un loc linistit si anost, aflat oarecum la margine de Bucuresti. In spatele nou-construitelor blocuri erau aceleasi case taranesti, aceleasi cocioabe si acelasi stil de viata ca la 1900 sau poate chiar mai jos. Desi scuarul central purta un nume pompos, zona tot una periferica ramanea.

In prezent, zona este mult mai aglomerata. Pe langa valurile succesive de constructii socialiste ulterioare blocurilor initiale, au aparut si constructii contemporane, inghesuite pe vechi parcele de case cvasi-taranesti – haos urbanistic. Aglomeratia in trafic tine pasul cu zilele noastre, dar cel mai important, Piata Marx-Engels si-a pierdut numele.

Dupa ce, in baza deciziei Guvernului Romaniei, s-a infiintat in 1990 Teatrul Masca, acestuia i-a fost atribuit vechiul sediu al Cinematografului “Infratirea intre popoare”, cazut in paragina. In anii recenti, au inceput renovarile la cladire, aceasta fiind si tema de campanie electorala in colegiul respectiv.

In prezent, fosta Piata Marx-Engels se lauda cu fatada renovata tipator a Teatrului Masca (serios, doar fatada de la strada), un loc de joaca pentru copii, pavele ieftine care au inlocuit asfaltul si borduri “de unica folosinta”. In spatele ansambului de factura sovietica, aceleasi cocioabe, dintre care unele au capatat termopane si izolatii termice cu impact coloristic extrem asupra fatadelor.

Recent, Teatrul Masca s-a mutat din acest sediu, care a fost declarat cladire cu risc seismic. Vechiul cinematograf zace azi abandonat, in loc sa fie un centru cultural care sa deserveasca oamenii zonei.

Cum era pe vremuri la Fabrica de bere Luther și cum au distrus-o acum


În 1869, Principatele Române Unite aveau deja un nou domnitor, în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care îl înlocuise cu trei ani înainte pe Alexandru Ioan I (Cuza).

Vedere spre Cişmigiu în 1856, de Ludwig Angerer – via Radu Oltean.

Bucureştii aveau încă aerul patriarhal al unui târg oriental. Lipsită de clădiri publice şi instituţii puternice, Capitala Principatelor Unite a început sub Carol I o epocă de nemaivăzut progres. În capătul Podului de Pământ (actuală Calea Plevnei), Erhard Luther, prieten protestant al Domnitorului şi afacerist din Imperiul German, a ridicat fabrica română de bere cu abur care îi purta numele. –>

Fabrica Luther se constituia într-un complex de clădiri care, pe lângă halele industriale, includea şi o grădină de vară pentru angajaţi – „Eliseul Luther”, dispărut. Strada Elizeului, adiacentă fabricii, de aici îşi trage denumirea. Tot lângă fabrică se găsea şi casa în care locuia proprietarul, dispărută şi ea.

După 1881 şi ridicarea României la Rang de Regat, Erhard Luther a primit de la M. S. Regele Carol I, pentru fabrica pe care o administra, titlul de „Furnizor al Curţii Regale a României”.

Fabrica aflată în perimetrul delimitat de actuala Şosea a Orhideelor, Calea Plevnei, strada Fluviului şi bd. Dinicu Golescu producea una dintre cele mai celebre mărci de bere autohtone, Gambrinus. Era lider de piaţă la nivelul anilor 1870-1890. Pe locul doi se situa Fabrica de Bere „Oppler” (ulterior GIB), tot de origine germană.

 

Fabrica de Bere “Bragadiru”, în perioada de apogeu.

Fabrica Luther a început să piardă cotă de piaţă odată cu ascensiunea afacerii lui Dumitru Bragadiru, care îşi deschisese o fabrică în Rahova. Astfel, la schimbarea secolului din XIX în XX, cei doi competitori germani fuseseră întrecuţi de Bragadiru, din punct de vedere al volumelor de producţie şi al nivelului tehnologic. Luther îşi pierde şi titlul de „Furnizor al Curţii Regale” în favoarea competitorului său.

Mărci de bere produse la “Luther”.

Cu toate acestea, Luther a rămas pe piaţă, în postura de jucător mai mic, şi a reuşit să-şi menţină clientela fidelă chiar şi după moartea, în 1890, a fondatorului. Afacerea trece în administrarea Sofiei, soţia lui. În 1915, ea vinde fabrica unui afacerist transilvănean pe nume Carl Czell. Îmbunătăţirile tehnologice aduse de acesta cresc capacitatea de producţie a berii şi permit Fabricii Luther ca în perioada Primului Război Mondial (1916-1918) să producă siropuri şi sos de tomate.

Perioada interbelică a fost una de stabilitate pentru fabrica fondată în 1869. O fotografie din anii ’30 din intersecţia bulevardului Carol I cu strada R. Poincaré (actuală Academiei) conţine şi o firmă care anunţă un punct de desfacere al berii Luther – în incinta restaurantului „Trocadero”, situat în casa Oppler, aparţinând celuilalt industriaş.

Zona adiacentă fabricii a fost bombardată intens în 1944, întregul cartier Griviţa fiind grav afectat.

Însăşi fabrica Luther a fost afectată de bombardamentele aliate din primăvară. Radu Oltean furnizează în premieră fotografiile de mai sus, adevărate documente de război. Complexul fabricii a pierdut mai multe corpuri în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale.

În 1948, Fabrica de Bere „Erhard Luther” a fost naţionalizată, iar numele i-a fost schimbat în Întreprinderea de Bere Bucureşti – Fabrica „Griviţa”.

Aceasta a furnizat în continuare băutură în timpul dictaturii proletariatului, având numeroase punct de debit, cel mai probabil unul chiar lângă intrarea în fabrică, pe Şoseaua Orhideelor, într-una din casele de lângă complex.

Hala cu acoperiş verde, renovată de Heineken.

Fosta fabrică “Luther” s-a zbătut mult în perioada de tranziţie de după 1989. După câteva parteneriate şi asocieri nereuşite, a fost preluată în 2000 de Brau Union Romania, filială a grupului olandez Heineken.

Hala verde, văzută dinspre Şoseaua Orhideelor.

Hală veche dinspre str. Fluviului (st.) şi mascată de clădirea comunistă mai tânără (dr.).

Afacerea nu a mers bine: zona cvasi-centrală, proximitatea Gării Basarab, blocurile şi traficul intens îngreunau aprovizionarea. Astfel, în 2005, grupul a decis închiderea Fabricii Griviţa şi relocarea operaţiunilor la Constanţa şi Haţeg.

Clădire din complexul “Griviţa”.

 

Complexul Griviţa, înghiţit de Pasajul Basarab în construcţie. Vedere aeriană din vara anului 2009, de pe contul meu de Flickr.

Ruinându-se tot mai mult de la an la an, s-a pus problema demolării ei, în special în contextul ridicării Pasajului suprateran Basarab. Fabrica este însă clasată ca monument istoric, deşi fostul Primar General Adriean Videanu declarase că fosta fabrică nu ar trebui să fie o piedică în calea Pasajului Basarab.

Şoseaua Orhideelor la porţile Fabricii “Luther”. Pe aici va trece Pasajul suprateran Basarab.

În continuare, complexul Luther-Griviţa este abandonat, iar halele cu acoperişuri spectaculoase sunt ultimele „suveniruri” dintr-o epocă în care România era cu adevărat un punct important pe harta Europei.

Nu există nicio scuză pentru abandonarea unui obiectiv industrial atât de important. Chiar şi cu producţia oprită, un Muzeu al Industriei tot ar fi putut fi organizat. Mă gândesc la cazul Fabricii de Bere „Heineken” din Amsterdam, Olanda. Este şi muzeu, şi producător activ, în acelaşi timp.

Diferenţa de viziune constă în faptul că la noi, arhitectura veche industrială este considerată o povară ce opreşte progresul imobiliar, în timp ce afară, este valorificată şi exploatată pentru imensul potenţial turistic.

Nota Bene: Am folosit poze luate acum ceva vreme de pe net, asa ca nu mai stiu de unde provin. Daca va recunoasteti pozele, anuntati. Multumesc!

Update 2014Producătorul de bere Heineken România, companie cu afaceri de 265 mil. euro şi un profit net de aproape 42 mil. euro în 2012, a vândut la sfârşitul lui 2013 fosta fabrică Luther/Griviţa către un grup de investitori imobiliari din rândul cărora face parte şi Ionuţ Dumitrescu, fondator al firmei de consultanţă imobiliară Eurisko. Terenul cu o suprafaţă de 2,7 hectare din dreptul pasajului Basarab a fost scos la vânzare de la sfârşitul anului 2011, dar tranzacţia a fost finalizată abia în 2013, după ce Heineken a obţinut de la Primăria Municipiului Bucureşti aprobarea unui Plan Urbanistic Zonal care permite realizarea unor construcţii pe 70% din suprafaţa terenului, un CUT de 3 (coeficient de utilizare a terenului care permite realizarea de clădiri cu o suprafaţă de până la 81.000 mp) şi un regim de înălţime de până la 14 etaje (45 de metri). Info de aici.

Așadar, soarta încă unui complex industrial de epocă a fost decisă: ștergerea din istorie. Felicitări!