Cum a arătat iarna în București în ultimul secol și mai bine

Iarna în capitală e, în prezent, motiv de Breaking News. Cum dă o ninsoare mai serioasă, începe o isterie în mass media, pe net, peste tot. IADUL ALB A LOVIT. TEROAREA ALBĂ A CUPRINS ȚARA. Drumuri blocate, nămeți cât casa, autorități locale incompetente și incapabile să gestioneze o deszăpezire ok. Cam asta auzi an de an. Totuși, să nu uităm că Bucureștiul a trecut prin multe ierni de-a lungul istoriei sale și nu toate au ajuns pe prima pagină a ziarelor. De-asta avem arhivele foto.

M-am gândit să mă uit cum au arătat iernile ultimului secol și un pic în București. Am ales câte o imagine din fiecare deceniu începând cu anii 1900 și venind până-n zilele noastre. Pozele sunt alese la întâmplare și nu-s neapărat reprezentative pentru tot deceniul respectiv, dar asta e și ideea, să surprindă un moment dintr-o iarnă demult trecută. Uite ce-am găsit ↓↓↓ Continue reading Cum a arătat iarna în București în ultimul secol și mai bine

11 pagini de Facebook pe care trebuie să le urmărești neapărat dacă te pasionează Bucureștiul

Facebook a atins deja o anumită maturitate și găsești cam tot ce vrei acolo. Dacă noi la Rezistența Urbană am fost pionieri în documentarea online a Bucureștiului – am început în 2007, când mai nimeni din România nu avea cont pe Facebook – acum găsești resurse despre București cu toptanul.

SITUAȚIA ↓

Chiar dacă te pasionează Bucureștiul de ieri și/sau de azi, depinde întotdeauna ce cauți, pentru că materialul de calitate nu e chiar peste tot. Există pagini cu conținut original foarte valoros care adaugă semnificativ la documentarea capitalei, însă există și pagini pe care o să găsești doar conținut reciclat din altă parte. Conținut original zero, operațiune Copy & Paste. Mi s-a întâmplat, de exemplu, să-mi găsesc pozele de prin articole sau anumite texte pe pagini care glorificau “Micul Paris” și Bucureștiul interbelic. Am mai găsit pagini cu conținut greșit, care propagă idei false despre București.

11 RECOMANDĂRI / DĂ-LE LIKE ↓

Am selectat 11 pagini de Facebook pe care trebuie neapărat să le urmărești, dacă te interesează Bucureștiul. Sunt pagini strict de fotografie, veche sau actuală, dar care aduc valoare adăugată prin ceea ce postează, din punctul meu de vedere. Uite ce-ți recomand (ordinea e aleatoare): Continue reading 11 pagini de Facebook pe care trebuie să le urmărești neapărat dacă te pasionează Bucureștiul

Explorează microBucureștiul și descoperă un oraș al blazoanelor uitate

Te plimbi pe stradă aproape zi de zi, dar ridici rar privirea din telefon să vezi ce e împrejur. Poate ridici privirea, dar nu observi anumite detalii. Treci pe lângă sedii de instituții, diverse clădiri, statui sau fel de fel de monumente, fără să le acorzi neapărat atenție. Articolul ăsta e fix despre ce ratezi când nu te uiți atent ce-ți oferă Bucureștiul, așa că te ajut eu cu o lupă sau un zoom să vezi exact la ce mă refer. Vorbim de microBucurești – latura heraldică și poate cel mai complet ghid al simbolisticii de stat încă prezentă prin orașul ăsta. La finalul fiecărei rubrici, o să adaug steme găsite după publicarea articolului ăstuia (bonus!).

→ ce e microBucurești?

Bucureștiul pe care mai toți îl trecem cu vederea, orașul detaliului, al simbolurilor, al lucrurilor foarte ușor de ignorat. Un București care dispare încet-încet, pentru că autoritățile, dar și cetățenii, au uitat ce însemnau stemele și blazoanele vechi. La școală nu înveți, mass-media nu se atinge de subiecte din astea, așa că nu-ți rămâne decât să faci săpături pe cont propriu. Heraldica este știința alcătuirii blazoanelor și o să vezi mai departe ce blazoane ascunde microBucureștiul. Continue reading Explorează microBucureștiul și descoperă un oraș al blazoanelor uitate

Cum vandalizezi o expoziție ok: lecții de bază

20150906_195637

20150906_200551_HDR

Expoziția “Orașul Uitat”, de pe gardul Palatului Parlamentului (Camera Deputaților), a fost vandalizată în zilele de 6 sau 7 septembrie 2015, cu Jandarmeria la post, fără probleme. Până acum, motivele actului de vandalism (dacă există) nu sunt clare.

Continue reading Cum vandalizezi o expoziție ok: lecții de bază

54 de poze din iarna lui ’54 la București care te-aruncă direct în nămeții de atunci

În 1954, orașul București, Capitala tinerei Republici Populare Romîne (RPR), a fost lovit de ceea ce avea să fie cea mai cruntă iarnă din secolul 20. Ai 54 de cadre din acele zile friguroase să te convingi ce nebunie a fost. Pozele sunt din arhiva Agerpres, care și-a trimis fotoreporterii pe străzi să documenteze evenimentele.

➲ CONTEXT

Marele Viscol a încremenit Bucureştii şi toată țara în prima săptămână din februarie 1954. Troienele au ajuns chiar şi la 5 metri înălţime în sud-est. Ca să nu moară de foame sau frig în casă, oamenii s-au mobilizat spectaculos. Au săpat tunele prin omăt, au cărat zăpada cu căruţele până la Dâmboviţa, până când stratul s-a mai netezit. Abia atunci au fost scoase tancurile Armatei, pentru că prin zăpada nebătătorită riscau să se răstoarne. După topirea nămeţilor, au fost găsite maşini acoperite de troiene şi care fuseseră strivite de şenile. Erau reguli clare de deszăpezire: „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întîi pe partea cu cele două linii de transport şi cîte un metru în plus, pe stînga şi pe dreapta”. Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane: „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!”

Mii de militari înarmaţi cu lopeţi au lucrat zi şi noapte pentru a elibera străzile. Pe bulevarde, camioanele Armatei adunau zăpada şi o aruncau în Dâmboviţa. Uzina Grozăveşti elimina apă caldă, iar zăpada se topea pentru că altfel exista pericolul să se formeze poduri de gheaţă. Primele maşini speciale de deszăpezire au fost aduse imediat după Marele Viscol din URSS. Funcţionarii au fost scoşi din birouri pentru a ajuta la deszăpezirea bulevardului Magheru şi la încărcarea camioanelor cu saci de făină pentru brutării, de la morile din oraş. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romîne a transmis, pe 4 februarie un comunicat prin care „toţi cetăţenii capabili de muncă” erau informaţi că erau „datori să participe la lucrările de deszăpezire şi de aprovizionare cu alimente a populaţiei”. Prin intermediul ziarului Scînteia, organul de presă al Partidului Muncitoresc Romîn (PMR), cetăţenilor li se amintea zilnic să-şi îndeplinească „datoria patriotică de a răspunde cu însufleţire chemării sfaturilor populare, contribuind la asigurarea normalizării circulaţiei şi aplicînd cu stricteţe măsurile adoptate în ceea ce priveşte economia de apă şi curent electric”.

Potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM), în februarie 1954 iarna a lovit cel mai puternic România. Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record în Bucureşti: 126 kilometri la oră. Un alt record consemnat în 3 februarie 1954 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp în 24 de ore, la Griviţa. (informații luate de pe Historia)

În 1954, România era sub conducerea PMR în cel mai negru deceniu al secolului 20 la noi. De-abia se împliniseră 6 ani – la final de decembrie 1953 – de la abdicarea forțată a Regelui Mihai, iar trupele de ocupație sovietică erau staționate aici. Au plecat abia 4 ani mai târziu, în 1958. Tragedia lovise lumea comunistă cu un an mai devreme, când în 1953, tătucul popoarelor și cel mai bun prieten al poporului român (conform propagandei regimului), Generalissimul Iosif Vissarionovici Stalin, liderul marii Uniuni Sovietice de la Răsărit, cea care biruise hitlerismul în război, Stalin cel nemuritor, murise. Doliu profund s-a așternut în RPR, dar conducătorul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej avea deja planuri de distanțare de sovietici, însă pe moment stalinismul era încă pe cai în România. Agitația din iarna grea de la București o completa pe aceea de la reeducarea, torturarea și/sau uciderea deținuților politici în lagăre, pușcării și colonii de muncă. Contestatarii regimului comunist făceau muncă silnică pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, început în acei ani. Revoluția burghezo-democratică izbândise în România, clasele exploatatoare din vremea monarhiei fuseseră răsturnate, iar poporul era liber și stăpân pe soarta lui, să-și clădească idealul de aur: comunismul.

Bucureștii lui 1954 nu apucaseră încă să fie modificați de reconstrucția postbelică, așa că vezi cum arăta orașul după război. În general, multe clădiri erau reparate și/sau vopsite, pentru a șterge urmele bombardamentelor din 1944. Înainte de acestea, cutremurul din noiembrie 1940 mai provocase și el ceva daune. Nu existau încă marile cartiere muncitorești, periferia Capitalei era eminamente rurală, nu apăruseră clădirile emblematice din perioada comunistă. Nu începuse treaba serioasă. În principiu, erau Bucureștii interbelici, acel oraș titrat cu clișeul obosit “Micul Paris” după care suspinăm, minus un număr de clădiri. Hai să o luăm la picior cu fotoreporterul Agerpres să vedem pe unde s-a oprit ↓↓↓ Continue reading 54 de poze din iarna lui ’54 la București care te-aruncă direct în nămeții de atunci

Pe Calea Rahovei, la Fabrica Bragadiru


România a fost cândva o ţară prosperă, datorită, şi în parte, marilor industriaşi precum Dumitru Bragadiru, Dumitru Mociorniţă, Nicolae Malaxa, Max Auschnitt, ş.a. În Capitală se mai păstrează rămăşiţe ale gloriei industriale de odinioară, monumente de început de secol XX: Fabrica „Bragadiru” (Rahova), Fabrica „Luther” (Griviţa), Fabrica „Malaxa” (Faur), Moara lui Assan, Fabrica „Oppler” (GIB), etc. Cam toate (în afară de Oppler – dispărută) sunt astăzi în paragină, avariate, pe lânga bombardamente şi cutremure, de nepăsarea autorităţilor şi de indiferenţa specifică a bucureştenilor actuali faţă de monumentele istorice.

Urcând panta Căii Rahovei, înainte de a se ajunge la Vama Bucureşti-Antrepozite, pe partea stângă se observă un mare complex industrial aparent abandonat. Unele clădiri lipsesc, altele sunt în paragină şi toate se încadrează în peisajul dezolant al zonei, odată prosperă. Vorbim de Fabrica de Bere „Rahova”, fostă „Dumitru Bragadiru şi Fiii”.–>

Dumitru Marinescu, ulterior Marinescu Bragadiru, de origine modestă, şi-a construit averea pas cu pas, fără şiretlicuri. A început în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878). Iniţial, a construit o fabrică de alcool în comuna Bragadiru din judeţul Ilfov, lângă Bucureşti. Tot acolo a mai înălţat o şcoală şi o biserică.

Următorul pas a fost achiziţionarea terenului delimitat de Calea Rahovei şi bd. Maria (George Coşbuc), unde a ridicat celebra sa fabrică din Capitală, la concurenţă directă cu deja existentele Luther (Griviţa) şi Oppler (GIB), ambele de origine germană, foarte apreciate de consumatori.

Etichete de bere produsă de Fabrica “Bragadiru”, de sus în jos: 1900, 1910, 1940. Aflăm că fabrica era şi Furnizor al Curţii Regale.

Începutul secolului XX a prins Fabrica “Bragadiru” cu dotări tehnologice de ultimă generaţie la acea dată şi cu o producţie care o depăşea pe cea a competitorilor, cumulată. Complexul fabricii includea, printre altele, o sală de proiecţii („cinema”), magazine şi o sală de bal, în interiorul Palatului Cultural. Patronul avea o grijă deosebită faţă de angajaţii săi. Originea săracă îl făcea pe Dumitru Bragadiru să înţeleagă exact situaţia muncitorilor.

Palatul Bragadiru în 1911.
Detaliu de interior – Palatul Bragadiru, de Alex Gâlmeanu.

Palatul Cultural, un club al muncitorilor, se dorea a fi un loc în care aceştia să se relaxeze şi să se distreze. Cunoscut ulterior drept „Palatul Bragadiru”, construcţia care urcă panta Căii Rahovei este una remarcabilă, ridicată între 1905 şi 1911. Cupolele sale dominau casele negustoreşti cu prăvălii de pe partea opusă a drumului şi creau o perspectivă deosebită spre zona puternic comercială din imediata vecinătate.

Dumitru Marinescu Bragadiru s-a stins în 1915, fabuloasa sa afacere şi averea aferentă fiind administrate în continuare de Dumitru, fiul său cel mare. Conservele şi berea produse de marea fabrică erau promovate în multe din publicaţiile vremii. Reclame cu Bragadiru apăreau şi în Catalogul Abonaţilor S.A.R. de Telefoane: Bucureşti şi jud. Ilfov, cum sunt cazurile de mai sus, din anii 1937 şi 1938.

Foto via Radu Oltean.

Punctele de desfacere a mărfurilor livrate din Calea Rahovei nr. 157 variau de la pieţele centrale, magazinele şi cârciumile cunoscute, până la bodegi periferice, precum cea din şoseaua Vitanului, fotografiată în anii ’30.

După o perioadă de prosperitate în interbelic, în România a început al Doilea Război Mondial (1941-1945), cu tot ce înseamnă o conflagraţie: bombardamente, nesiguranţă, falimente. După război, membrii familiei Bragadiru rămaşi în ţară au fost închişi de noile autorităţi comuniste, cei din străinătate rămânând în exil.

Hala dinspre Calea Rahovei în zilele noastre, cu frontonul încă gol – numele fondatorului a rămas şters. În culori fistichii, hala adăposteşte un magazin de decoraţiuni interioare, care sfidează legile economiei: nu are vad comercial, este situat într-o zonă săracă, vinde articole scumpe, şi totuşi se menţine pe linia de plutire!

După o instaurare cu forţa a Republicii Populare la 30 decembrie 1947, s-a dezlănţuit furia comunistă. Astfel, la 11 iunie 1948 a fost naţionalizată întreaga industrie din România. Fabrica de Bere şi Conserve „Dumitru Bragadiru şi Fiii” a fost redenumită Fabrica de Bere „Rahova”, iar numele întemeietorului a fost şters cu furie proletară de pe frontispiciu.

Calea Rahovei la Casa de Cultură în 1978 – o zonă comercială normală. Foto: Dan Vartanian.
Aproximativ aceeaşi imagine în 2008 – peisaj dezolant, maidane şi drum pustiu.

Clubul fabricii – Palatul Bragadiru – a devenit Casa de Cultură „V. I. Lenin”, după reîmpărţirea Capitalei în opt raioane, după modelul sovietic. Fabrica de Bere „Rahova” a continuat să producă şi în perioada comunistă – cu mult mai mult decât în perioada regimului burghezo-moşieresc, spun statisticile vremii.

Calea Rahovei cobora pe lângă Palatul Bragadiru şi mergea până la intersecţia cu Splaiul Independenţei, la fostul Pod Rahova, lângă Palatul Justiţiei.

Un punct de debit destul de cunoscut era cel de la intersecţia Căii Rahovei cu strada Sabinelor, unde se formează un mic scuar, chiar lângă fabrică. Firma ruginită se mai vede şi astăzi, atârnând de casa abandonată.

Privind înapoi spre fostul Palat Bragadiru dinspre scuarul Sabinelor în 1978, se văd Calea Rahovei încă pavată cu piatră cubică, precum şi casele de vis-a-vis de Casa de Cultură Lenin.

Aproximativ aceeaşi perspectivă luată în anul 2008 arată transformări şocante: zona este abandonată şi izolată. Locul caselor de pe stânga a fost luat de un maidan cu bălării si giganticul Palat al Ştiinţei, noua Casă a Academiei, încă neterminată.

Privind dinspre Palatul Bragadiru spre strada Sabinelor (sus), aliniamentul trotuarului din faţa fostelor case se vede încă. Jos, Casa Academiei văzută dinspre str. Sabinelor.

Corpuri de clădiri văzute dinspre Calea Rahovei.

Declinul dramatic al întregii zone a Fabricii Bragadiru, dar şi al Căii Rahovei până la Piaţa Chirigiu a început în anii ’80 ai secolului trecut, odată cu demolările masive şi construcţia noului Centru Civic, proiect megalomanic al dictatorului Ceauşescu. Noua Casă a Academiei (ridicată din ordinul Elenei Ceauşescu), acest „pui” al Casei Republicii a distrus micile străduţe care mergeau înspre Calea 13 Septembrie dinspre Calea Rahovei. Calea Rahovei a fost secţionată în 3 de noile bulevarde.

După 1990, fabrica Bragadiru a intrat în paragină. Privatizată în 1998, a continuat să se degradeze, în ciuda dorinţei exprimate de moştenitorii industriaşului de a o prelua şi restaura. Cererea de restituire din 1994 a fost respinsă, pe motivul inexistenţei vreunui temei legal pentru un astfel de transfer.

Hala dinspre Calea Rahovei văzută dinspre Vama Bucureşti-Antrepozite – intersecţia cu str. Uranus.

Descendenţii lui Dumitru Bragadiru au reuşit să obţină doar Palatul din Calea Rahovei, după anul 2000. L-au reparat, iar în prezent aici se găseşte sala de baluri „Colosseum”, unde se organizează diverse evenimente. Din cauza maidanului lăsat în urmă de demolări şi a construcţiei noii Academii şi a blocurilor, această secţiune din Calea Rahovei este astăzi moartă din punct de vedere comercial. Cafeneaua deschisă la parterul Palatului Bragadiru a dat rapid faliment, neexistând vad comercial, doar haite sălbatice de câini maidanezi.

Halele de la bd. George Coşbuc, văzute dinspre Piaţa Regina Maria.
Nu tot zidul a fost renovat – aici este un zid de panoplie, care maschează întreruperea frontului continuu de la bulevard.
Vedere din bd. George Coşbuc, înspre şoseaua Viilor (sus) şi înspre Piaţa Regina Maria (jos).
Intrarea Fabricii “Bragadiru” dinspre bd. Coşbuc şi Piaţa de Flori.

Cât despre fabrică, bucăţi din aceasta sunt demolate pe furiş, noaptea, pentru că se urmăreşte ridicarea unui complex comercial acolo – Halls American Mall. Câteva corpuri de clădire au dispărut deja, şi în prezent, se toarnă fundaţii pentru construcţii noi în perimetrul fostei fabrici. Unele din corpurile rămase în picioare au fost renovate în culori dubioase.

În prezent, Fabrica Bragadiru este în plină transformare şi nu ne rămâne decât să aşteptăm să vedem ce va face modernitatea dintr-un simbol decăzut al prosperităţii interbelice a României.

Mai multe detalii găsiţi şi în articolul despre aceeaşi fabrică din ziarul “Ring”.